Nu pot fi obiectiv. Nici nu vreau. Dar gestul lui Oasis, trupă care detestă Liverpool, va rămâne în istorie.
Sunt un mare admirator al formației Oasis, am crescut ascultând „Definitely Maybe” și „(What’s the Story) Morning Glory?”, albume ce reprezintă nu doar coloana sonoră a unei generații, ci și capodopere ale muzicii britanice. Acestea au fost parte din adolescența mea, visurile și revoltele mele.
Așa că, atunci când aseară, pe 4 iulie, la Cardiff, frații Gallagher au revenit pe scenă după 16 ani de absență, am simțit o strângere în stomac, ca atunci când o pasiune dispărută își face apariția fără avertisment. Reuniunea Oasis a fost mai mult decât un concert. A fost o epifanie.
Cum poate Liverpool să uite?
În timpul piesei „Live Forever” a fost un moment care a lăsat stadionul în tăcere: pe ecranul mare a apărut Diogo Jota. Imaginea lui, zâmbetul lui. Versurile „Maybe I just wanna fly / Wanna live, I don’t wanna die…” n-au sunat niciodată mai emoționant.
Cine îl cunoaște pe Liam Gallagher știe că este din Burnage, Manchester. Un mare fan al echipei City, crescut în rivalitate cu Liverpool.
Liam a făcut haz de Klopp, a ironizat suporterii scouser și a transformat rivalitatea într-un joc al sarcasmului. Nu putem uita cum i-a denumit „șobolani” și cum i-a înjurat de-a lungul timpului.
Și tot el, în acel moment, a adus un omagiu lui Jota, fotbalistul de la Liverpool, care a plecat tragically dintre noi. A fost un gest modest, dar cu o semnificație profundă.
E ca și cum Maradona ar fi purtat un tricou al Braziliei sau Ian Brown de la The Stone Roses ar fi dansat cu fanii lui United. O imposibilitate ce devine emoționantă.

Concert Oasis Cardiff – tribut pentru Diogo Jota
O ură fără câștigători
Deși Jota nu a fost o legendă globală, el a fost un om de respect. Un jucător modest, dedicat muncii sale. Din acest motiv, pierderea lui a fost cu atât mai simțită, căci era o persoană reală, accesibilă.
În fața acestei tristețe, chiar și Liam a tăcut. A lăsat la o parte dușmănia și a renunțat la toate convențiile rivalității.
A fost un moment în care fotbalul și muzica s-au oprit simultan. Nu pentru spectacol, ci pentru autenticitate. Fără PR, fără hashtag-uri, fără branding. Versul „Maybe I just wanna fly”, pe care l-am fredonat de nenumărate ori, nu a mai fost despre visare, ci despre o eliberare din ciclul urii.
Liam, huliganul cu microfon, a fost în acel moment un om vulnerabil în fața morții. A fost blând, tăcut, poate chiar sincer. Și dacă chiar și Liam Gallagher poate lăsa garda jos pentru câteva momente… atunci și noi ar trebui. Rivalitatea rămâne, dar ura nu trebuie să triumfe.