–
Naționala României traversează o perioadă confuză, iar egalul cu Cipru, 2-2, nu reprezintă doar un rezultat într-o competiție de calificare, ci reliefază o problemă mai profundă a fotbalului românesc: frica de schimbare și incapacitatea de a dezvolta un plan de viitor.
Mircea Lucescu, cunoscut sub numele de „Il Luce”, este o figură emblematică în fotbalul românesc. Palmaresul său este fără egal, iar respectul și recunoașterea internațională pe care le-a acumulat sunt impresionante.
Dar există un adevăr pe care nimeni nu-l poate ignora: timpul trece. La 80 de ani, Lucescu nu mai poate contura viitorul echipei naționale, ci doar poate acționa ca un stâlp de sprijin temporar. Aceasta a fost și impresia după înfrângerea cu 0-3 în fața Canadei. Problema provine din partea celor care-l discreditează, mulți fiind indivizi cu un trecut îndoielnic din punct de vedere moral.
Cine l-a numit?
Aici intervine ipocrizia noastră. Îi învinuim și-l eliminăm din istorie, dar cine l-a ales să conducă naționala? Cine a optat pentru un lider ajuns la o vârstă la care alții abia mai pot să își însoțească nepoții în parc? Federația.
Răzvan Burleanu și echipa sa au decis conștient să colaboreze cu un simbol, asumându-și riscurile asociate cu un antrenor care ar putea deveni mai degrabă o amintire decât o soluție pentru calificarea la Cupa Mondială.
Astfel, ne aflăm în situația unui selecționer care, deși stăpânește conceptul jocului, nu mai are metodele necesare pentru a-l implementa eficient; o echipă cu anumite calități, dar care nu reușește să le valorifice; o federație care jonglează cu soarta echipei naționale. Întâlnirea de la FRF, ce a durat o oră, este mai mult decât o simplă discuție tehnică: ilustrează o stare de neputință.
Nimeni nu pare dispus să își asume schimbarea. Burleanu se teme de reacțiile negative ale opiniei publice în cazul în care îl înlocuiește pe Lucescu. Lucescu, mândru, nu vrea să fie considerat „un eșec” al acestei campanii. Astfel, continuăm, dar pe teren instabil.
Să ne concentrăm pe jucători
Nu putem pune întreaga vină pe Lucescu, trebuie să fim sinceri. Lotul național este slăbuț, lipsit de lideri adevărați și de jucători care să promită performanțe ridicate, indiferent de adversar.
Niciun antrenor nu-i explică lui Man să nu rateze ocazii clare de gol. Dar este de asemenea important să nu ignorăm: stilul echipei este monoton, fără viziune, iar responsabilitatea revine antrenorului. Între un fotbal românesc stagnant și un selecționer lipsit de inspirație, rămâne doar frustrarea.
Ce a realizat Edi? A muncit mult, a adus un personal de antrenori foarte bine pregătiți și a modernizat antrenamentele.
De unde provin criticile?
Poate de aici derivă și atacurile acerbe. Mulți din lumea fotbalului îl atacă pe Lucescu din frustrare, invidie sau ignoranță. Totuși, adevărul este greu de digerat: indiferent de statutul său, la națională contează rezultatele, iar acestea nu sunt satisfăcătoare.
Decizia FRF de a păstra actualul selecționer nu este o manifestare de curaj, ci mai degrabă o amânare. Este o politică de tip „să vedem ce se întâmplă”, sperând în prinderea unui miracol. România a devenit o țară care își lasă soarta pe seama hazardului. Este greșit să ai Craiova pe primul loc și să găsești motive pentru care Screciu sau Baiaram nu au jucat!
Intrebarea crucială este: cât timp mai putem amâna? Cât timp vom rămâne prizonieri ai unui nume și ai unei nostalgii? Mircea Lucescu merită respectul nostru, dar echipa națională are nevoie de o viziune pe termen lung. Cele două lucruri nu se mai intersectează. De ce a plecat Edi atât de repede după Euro?
Până atunci, ne aflăm în paradoxul românesc: ne dorim succesul lui Lucescu, dar în același timp îi contestăm activitatea; ne dorim rezultate, dar nu acționăm pentru a le obține; aspirăm la calificări, dar ne lipsesc infrastructura, strategia și jucătorii de top.
După meciul cu Cipru, rămânem cu aceeași întrebare nelămurită: pe cine păcălim, de fapt – pe Lucescu, pe Burleanu sau pe noi înșine?
