În trecut, antrenorul era o figură centrală! Mamă, tată, șofer și psiholog. Astăzi, tenisul a evoluat într-un sport al echipelor de specialiști, iar performanța se construiște diferit față de anii de glorie ai lui Ilie Năstase sau Ion Țiriac. Dumitru Hărădău (73 de ani), fost jucător și antrenor, reflectează asupra schimbărilor din tenisul românesc și asupra a ceea ce le lipsește tinerilor de astăzi pentru a deveni campioni.
– Domnule Hărădău, cât de mult ați fi beneficiat de un psiholog sportiv pe vremea dumneavoastră?
– Performanța nu se poate compara! Am început să joc tenis la Hunedoara, și până la 14 ani am avut toți antrenorii din România. În cele din urmă, am învățat foarte puțin. A trebuit să mă confrunt cu numeroase obstacole pentru a înțelege cum să îmi maximizez potențialul. Am fost jucător, antrenor și conducător. Astăzi, lucrurile stau altfel.
– Despre ce discutăm acum?
– Nu este vorba doar despre un psiholog, ci despre o echipă întreagă care îl ajută pe jucător să își pună abilitățile în valoare. Această echipă are nevoie de un coordonator experimentat, capabil să aducă claritate și să evite confuziile. Aici a ajuns performanța în tenisul contemporan.
„În Italia, copiii încep performanța de la 3 ani!”
– Ion Țiriac spunea că antrenorul era totul: mamă, tată, magaziner, psiholog, sfătuitor și profesor. Acum, lucrurile s-au schimbat radical.
– De acord, și șofer și mecanic! După ce am încheiat cariera ca jucător, mi-am dorit foarte mult să mă implic ca antrenor. Lipsa resurselor și dificultățile de a plăti specialiștii m-au determinat să mă formez pe cont propriu și să găsesc modalități de a sprijini un sportiv din toate perspectivele.
– Ce ați realizat?
– Am fost mereu preocupat de atingerea performanței la cel mai înalt nivel. Am jucat în Cupa Davis alături de Ilie Năstase, locul 1 mondial, timp de 12 ani… Cred că este o personalitate genială în sport! Din acest context, am dorit să înțeleg mai bine ce înseamnă performanța la un nivel înalt.
– Este remarcabil că pe vremea dumneavoastră copiii se apucau de sport pentru a scăpa de sărăcie, iar acum, deși au multe, lipsește dorința de performanță.
– Multe s-au schimbat. Eu am început la 11 ani, dar acum, în Italia, copiii încep performanța la 3 ani! Oamenii se întreabă ce poate face un copil de 3 ani. Activitățile lor ajută la dezvoltarea cognitivă și motrică: aruncă mingea, o prind, sar, aleargă, și, în același timp, le dezvoltă percepția vizuală.
„La nivelul lui Djokovic sau Sinner, întâmplarea aproape că nu mai există”
– Chiar așa?
– Există o preocupare constantă pentru dezvoltarea privirii, toate prin joacă. Am discutat mereu despre construirea unei fundații solide pentru a crea o performanță majoră. Acum discutăm despre o fundație profundă, despre auto-organizare, care începe chiar din perioada prenatală. Sunt sportive, cum ar fi gimnastele, care, atunci când rămân însărcinate, spun: „Îmi doresc ca copilul meu să facă performanță, dar să nu facă gimnastică, vreau să facă tenis”. Auto-organizarea își începe parcursul de acolo. Apoi, creierul se dezvoltă din prima zi de viață a copilului.
– România a avut mari jucători de tenis, ultimul exemplu fiind Simona Halep, care a fost criticată, dar a ajuns numărul 1 mondial. Cum percepeți tenisul acum și cum va evolua în viitor?
– Va fi din ce în ce mai greu! Educația și învățământul la nivel global sunt în prezent un eșec. Este o problemă majoră că, în școală, copiii nu sunt învățați să-și dezvolte potențialul interior. Nu înțeleg de ce, dar este extrem de important… Iar apoi, ajungi să joci tenis. Dar în tenis, lucrurile s-au schimbat, există echipe întregi de specialiști. La nivelul lui Djokovic sau Sinner, întâmplarea aproape că nu mai există. Chiar dacă Năstase și Halep au fost numărul 1, discutăm despre un alt tip de tenis, despre alte epoci. Trebuie să facem tot ce ne stă în putință și să sperăm că vom continua să realizăm performanțe valoroase.
