Certainly! Here's the rewritten article in Romanian, maintaining the original meaning and structure while removing links and author information:
–
Alexandru Mitriță nu se retrage ca un veteran obosit, ci ca un jucător de 30 de ani aflat pe val.
Retragerea lui Alexandru Mitriță nu reprezintă doar un „comunicat de PR” cu mulțumiri și „Hai, România!”, ci o crăpătură în oglinda fotbalului nostru. La 30 de ani, când ai încă energie și abilități să rupă defensiva adversă, a spune „stop” echipei naționale indică o problemă mai amplă. Și nu este vorba doar despre el, ci despre întregul sistem.
Piticul atomic încă detonează
Să fim clari: Mitriță nu este un jucător obișnuit. El nu se mulțumește să paseze mingea și să închidă culoare. E o explozie de energie capabilă să schimbe soarta unui meci.
Activitatea sa în China nu este întâmplătoare: 11 meciuri, 8 goluri, 4 pase decisive. Astfel de cifre ar fi extrem de valoroase pentru România. În special pentru o echipă care se luptă să găsească jucători decisivi și care trăiește din momente rare de inspirație.
Cu toate acestea, omul care a marvelat fotbalul la Craiova, pentru care fanii strigau, ajunge să fie doar „opțiune pe final” la națională. E ca și cum ai avea un Ferrari pe care să-l folosești doar pentru a merge la magazin.
Oficial, Mitriță se prezintă cu eleganță. Își exprimă recunoștința, își amintește cu emoție de imn, vorbește despre familie și distanțe. Dar adevărul este diferit: el este frustrat. Și cum să nu fie?
Să parcurgi 10.000 de kilometri, să simți intensitatea jocului și apoi să observi că intri în minutul 85 cu Canada, iar cu Cipru nu ești utilizat deloc, este descurajant. „Parcurg atât drum din China și nu joc în preliminarii?!”, o replica scăpată între prieteni, spune totul.
Acel „mulțumesc, dar gata” este doar o parte vizibilă. Sub aceasta se află un „m-am săturat să fiu ignorat”. Și are dreptate.
Alexandru Mitriță s-a retras
Lucescu, principiile și neputințele
Mircea Lucescu, un selecționer cu vastă experiență, afirmă că Mitriță nu are un joc eficient fără minge, că nu poate rezista la nivel internațional. Poate că are un punct valid. Problema României este, însă, aceea de a ști să cerem disciplină și muncă, dar să nu știm cum să valorificăm talentul.
Fotbalul românesc a avut întotdeauna „nebuni frumoși”, de la Dobrin, Balaci, Hagi și până la Mutu. Mitriță face parte din această categorie: haotic, dar letal. Și ce facem cu astfel de jucători? Îi lăsăm pe bancă pentru că nu se încadrează în tipar.
Preferăm mediocritatea disciplinată în locul genialității indisciplinate. Rezultatul? Ne chinuim cu Cipru, suferim împotriva Canadei și ne întrebăm de ce nu avem „plus de valoare”.
Pierderea pe care nu vrem s-o recunoaștem
România nu își poate permite luxul de a pierde un jucător ca Mitriță. Nu avem alte alternative asemănătoare și totuși, exact asta facem. Într-un moment în care atacul naționalei este mai searbăd decât vreodată, renunțăm cu ușurință la singurul jucător care ar putea crea ceva din nimic.
„Grande” Gică Craioveanu a spus bine: „Mitriță inventează fotbal”. Asta lipsește României, creativitatea nebună. Iar acum aceasta dispare. Nu pentru că nu ar putea, ci pentru că sistemul l-a făcut să se simtă inutil.
Este aceasta o ușă închisă definitiv? Poate. Dar fotbalul are multe reveniri. Dacă România va continua să se zbată ofensiv și Mitriță va marca în China cu aceeași determinare, presiunea publică va crește. Dar nu este vorba doar despre convocări, ci despre orgolii. El s-a simțit umilit, Lucescu l-a considerat insuficient. Când două orgolii puternice se ciocnesc, de obicei, nu mai rămâne loc pentru compromis.
Un fotbal care își sabotează talentele
Retragerea lui Mitriță la 30 de ani este mai mult decât o știre de agendă, este un simbol al fotbalului românesc. Avem talent, dar nu știm cum să-l valorificăm. Avem jucători capabili să ridice publicul în picioare, dar îi obligăm să joace ca niște muncitori anonimi. Iar când nu le convin condițiile, decid să plece.
Echipa națională pierde astăzi nu doar un jucător, ci un tipar de fotbalist pe care nu îl mai producem de mult. Un pitic atomic care încă putea să realizeze meciuri memorabile. Totuși, îl lăsăm să plece, pentru că preferăm liniștea disciplinată în locul haosului care aduce victorie.
Deci, să nu ne mirăm că rămânem cu 0-0 și 1-1, și cu senzația amară că România își sabotează singură puținele momente de spectacol.
