La poalele Chișinăului, în Suruceni, un sat între două văi și lumi diferite, fotbalul a adus un sens special unei sâmbete. Deși toamna aduce miros de nuci proaspăt sparte și fum de frunze arse, Moldova trăiește agitația unei comunități tăcute, dornice de o evadare din cotidian, cu o zi înainte de alegeri. În acest context neobișnuit, Politehnica UTM și FC Zimbru au purtat un derby al Capitalei pe malul stâng al Prutului.
Drumul spre stadion, ca o călătorie alături de râul Lăpușna până la vărsare, e plin de gropi care zguduie atât mașina, cât și răbdarea călătorilor. La capăt te întâmpină un teren desprins dintr-o poveste rurală: tribune mici, garduri simple ce separă jucătorii de localnici, salcâmi bătrâni care oferă umbra necesară și un cimitir pe deal, tăinuit dar martor al primelor ligi. Este cunoscut sub numele de „Liga patru de șapte md”, o denumire ce nu provine dintr-un brand de baterii, ci de la cutiile cu luminițe și cele patru șiruri de fructe, care au trecut și ele vama.
La intrarea stadionului, automobilul se strâng, pe rând, înainte de fluierul de start, fără a deranja viața simplă a oamenilor din raionul Ialoveni. Surucenenii își trăiesc viața indiferent de ceea ce se întâmplă, ca și cum lumea neagră ar fi doar un zvon.
„Așa cum se întâmplă în viață, Politehnica a pierdut, 2-3, pe final, în fața Zimbrului, dar s-a apărat bine, ratând milimetric proba maturității. Meciul a fost parte a etapei a 14-a a Super Ligii. „Studenții” au rămas pe 7 din 8, în poziția retrogradabilă, în timp ce rivala ocupă locul 3.
N-a fost ziua moldovenilor. Brazilianul Charles (52′) și sierraleonezul Samuel Gandi (76′) au marcat pentru „studenți”, în timp ce Zimbru a punctat prin Jonathas (48′), un alt brazilian, respectiv bielorusul Denis Kozlovskiy (71′) și Matteo Amoroso (87′), tot brazilian, însă cu pașaport italian.
Derby-ul Chișinăului în viața simplă de la sat
Suruceni nu este un cartier al Chișinăului, dar nu e nici un sat izolat. Situat la doar câteva dealuri distanță de zonele rezidențiale ale Capitalei, comunitatea trăiește liniștea platoului, fără a fi afectată de ecranele lumii, poate nici nu și-ar dori acest lucru, dar tocmai această dispariție îi oferă o noblete timida.
Copiii locului, departe de tablete și agitația orașului, se bucură încă de vechile jocuri ale copilăriei, cu mingi sărind pe pământul uscat și bălți în care e tentant să sari. Se simte o dorință de apartenență. Pe fețele lor strălucește o puritate neatinsă și o sinceritate care în alte părți s-a pierdut.
În altă ordine de idei, autenticitatea se arată ca o icoană uitată pe peretele unei case vechi, simplă și necomplicată. Iar fotbalul rămâne legătura dintre lumi.
Microfonul trosnește, vocea sunetistului se pierde în dealuri, aplauzele și râsetele se amestecă.
Dincolo de gard, vacile pasc liniștite, în contrast cu tricourile stridente ale copiilor din oraș, cu emblemele lui Real Madrid, Liverpool sau PSG.
Dirijorul spectacolului nu poartă frac, ci o geacă uzată, și nu stă în fața unei orchestre, ci lângă două butoane uzate, singurele sale instrumente.
Le apasă cu seriozitate, ca și cum ar deschide porțile unei slujbe, iar ecou răsună într-o atmosferă de comuniune. Se înțelege că îi este dor de evenimentul său anual, „main event-ul” său de sunetist.
Gazonul, deși tuns, este ondulat, iar mingea sare imprevizibil, pasele sunt lungi și stopurile greoaie. Toate acestea aduc provocări și neliniște la marginea terenului. „E fotbal, măi”, zice un bărbat cu mustață, ridicând berea.
Copiii se bucură de „Derby-ul Chișinăului” la Suruceni. Totul este joacă și relaxare, în aer liber.
Fotbal între plăcinte și detalii birocratice
Din mijlocul mulțimii, vocile antrenorilor se amestecă. Unii strigă „Davai!”, alții „Close the pass!”, se simte spiritul hibrid de moldovenesc în timpurile moderne, pe când mingea este solicitată de la margine cu un simplu „Băiet!”.
Din bufetul local, miroase a plăcinte aburinde. Oamenii se hrănesc și comentează meciul în aceeași manieră intensă. „Ia una, că-ți trece supărarea!”. Aceștia fac la fel și cu viața, cu aceeași voință.
Așa este Moldova: o țară cu o povară grea, dar suficient de darnică pentru a îmbrățișa.
Pe gazon, rivalitatea se împletește. E un duel între tineri și seniori.
În teren, Politehnica UTM și Zimbru joacă un meci ce pare să reflecte mai mult despre țară decât despre clasament. Politehnica, fosta Academie Radu Rebeja, este echipa studenților doar prin nume și a ratat participarea în Youth League datorită unor detalii birocratice ce i-au închis porțile către Europa.
Pe de altă parte, Zimbru, un simbol al Chișinăului, se află departe de gloria de altădată, fiind prins într-o reconstrucție continuă.
Firul românesc. Am întâlnit un antrenor
Pe marginea tribunelor, cu o atenție deosebită la fiecare fază, stă antrenorul Ștefan Stoica, care, după ani de experiență la Steaua și Universitatea Craiova, își desfășoară activitatea în străinătate, fără intenția de a reveni în fotbalul românesc.
Smartphone-ul i-a luat locul blocnotesului, și nimic nu-i scapă. Notează și caută informații, responsabil fiind de două echipe naționale.
Antrenorul român, selecționerul Moldovei U20 și U19.
„Am venit să observ câțiva jucători pentru U19”, afirmă el succinct.
Aveam naționala U20, dar am simțit că este prea liniște, având în vedere lipsa competiției, așa că mi-au încredințat și U19. Urmează un amical cu Bulgaria, să vedem cum ne descurcăm. Am jucat doar cu Olanda în ultimii ani, echipa mea n-a avut revenire. Cred că la ei, societatea și fotbalul se completează reciproc, olandezii sunt foarte buni.
– Ștefan Stoica, antrenor
Între două momente de intensitate, îl întrebăm despre alegeri. Răspunsul său este un suspin. „E liniște, dar e liniștea dezbinării. Moldova e prea importantă acum pentru a fi lăsată deoparte. Cineva a avut grijă să împartă oamenii.”
Și poate că are dreptate. Modului în care doi suporteri se contrazic la un ofsaid reflectă aceeași fractură „de parlament”. Diferit de politică, toți beau aceleași beri și s-au bucurat de aceleași plăcinte.
„Îmi sărut, Moldova, mâna ta!”
Suruceni nu este un loc întâmplător pe hartă. Este și satul care l-a dat lumii pe Ion Suruceanu, cântărețul ce și-a purtat numele pe tărâmuri îndepărtate, dar care rămâne o amintire călduroasă pentru localnici.
Când arbitrul a fluierat finalul, satul a dispărut la fel de repede cum a apărut: fiecare s-a întors către viața de zi cu zi. Dincolo de gard, vacile au continuat să pască nepăsătoare, iar crucile cimitirului, aliniate pe deal, și-au reluat nimicul, discrete ca în toate sâmbetele trecute.
Moldova rămâne aceeași. E bunica din poartă. Un tărâm unde firescul și improvizația, strâns legate, au luat locul regulilor stricte. O țară unde lipsurile sunt evidente, dar oamenii știu cum să împartă plăcinta, să ridice berile și să strige „Băiet!” cu aceeași căldură.
Și am realizat: fotbalul, oricât de imperfect, are puterea de a uni. Mai mult decât o campanie electorală, mai puternic decât orice vot decisiv. Pentru câteva ore, în Suruceni, Moldova a fost unită.
