Ion Bogdan Codorean este medic ortoped și traumatolog, având un doctorat în medicină și specializare în traumatologia sportivă. Expertiza sa se concentrează pe tratamentul leziunilor sportive, inclusiv rupturi de ligament și menisc, precum și leziuni ale umărului, genunchiului și șoldului, fiind recunoscut ca unul dintre cei mai reputați specialiști în domeniu în România.
În cadrul emisiunii „Prietenii lui Ovidiu”, Codorean a discutat despre percepția sa asupra fenomenului sportiv și problemele asociate acestuia.
Anterior, a fost medic al echipei Steaua și șef al Secției Clinice de Ortopedie și Traumatologie la Spitalul Universitar de Urgență Militar Central „Dr. Carol Davila”. De asemenea, a ocupat funcția de președinte al Societății Române de Artroscopie și Traumatologie Sportivă, oferind detalii valoroase din anii săi pe terenurile de antrenament din Ghencea și din sălile de operații.
„Mulți fotbaliști se operează astăzi și doresc să joace imediat. Este imposibil!”
– Cum ai ajuns să te specializezi în medicina sportivă și traumatologie?
– Am practicat fotbalul până la 17 ani. Când am realizat că trebuie să aleg între medicină și fotbal, mi-am dat seama cât de greu este să atingi performanțe în fotbal, așa că am renunțat. Jucam pe poziția de extremă dreaptă.
– Fiind fiul unui profesor universitar de medicină și fost jucător, a fost mai dificil pentru tine?
– Da, în cazul meu, a fost. Am realizat că era greu să ajung la performanță, mai ales că la acel moment juca Lăcătuș pe postul meu. Așa că am decis să renunț pentru a putea urma facultatea. După facultate, am activat ca medic pentru o echipă de juniori, unde se aflau Neșu și Tamaș, din generația 1983. Apoi am ajuns la Steaua. Așa am început, cu echipa națională de juniori, apoi la Steaua, iar mai apoi am continuat separat.
– Îți mai faci timp să mergi la meciuri?
– Nu am mai fost de un an, deoarece meciurile sunt programate la ore în care eu încă lucrez, fie consultând, fie operând.
– Tatăl tău a fost supărat că ai renunțat la fotbal?
– Nu îmi amintesc dacă a fost dezamăgit sau nu, dar știu că nu a încercat niciodată să mă influențeze în deciziile mele. I-am spus pur și simplu: „Tată, mă las de fotbal”. Îi înțeleg pe fotbaliști când aleg să renunțe… Eu, fiind junior, mi-a fost extrem de greu. Realizez acum cât de greu e pentru un fotbalist să renunțe la carieră.
– Este un moment de cotitură. Jucând fotbal, ai o apropiere emoțională de sportivi.
– Da! Este foarte important să înțelegi prin ce trec ei, obiectivele și modul în care doresc să progreseze. Eu pot empatiza cu ei, ceea ce face mai ușor să le explic realitatea. Mulți dintre ei doresc să joace chiar dacă se accidentează sau se operează. Îi înțeleg, dar trebuie să înțeleagă că dacă nu respectă timpul de vindecare, nu pot reveni în siguranță.
– Așa este.
– Este inutil să promită cineva că „vei juca în trei luni”, când noi știm foarte bine că recuperarea durează cel puțin șase sau opt luni. Asta creează un conflict în mintea lor, pe care trebuie să-l gestionăm.
– Așadar, după perioada de fotbal, te-ai dedicat medicinei. Îți mai lipsesc zilele în care jucai?
– Cred că toți cei care au jucat fotbal simt asta! Mulți se gândesc că ar fi fost mai buni decât cei care joacă acum. E o concepție normală, dar nu regret, deoarece colegii mei nu au ajuns la echipa națională sau să joace pe plan intern sau internațional.
– Care este cel mai cunoscut dintre colegii tăi din fotbal?
– Cred că Paul Ștefănescu, care a jucat la FC Național, și Ene Dumitru, care a fost la Chindia și Foresta. Deci, nu îmi pare rău, deoarece probabil aș fi ajuns și eu acolo.
„Am înțeles anumite pretenții ale lui Victor Pițurcă! Nu eram prieteni, dar am avut o relație bună.”
– Cum ai ajuns la Steaua?
– Am colaborat când eram stagiar și la începutul rezidențiatului. Apoi, am decis să mă concentrez doar pe activitatea de la spital. A fost greu să jonglez cu ambele locuri de muncă, mergeam ziua la spital și după-amiază la echipă, iar uneori aveam gărzi de noapte la spital.
– Ai fost acolo timp de doi ani, între 2000-2002.
– La Steaua am colaborat cu Pițurcă și Olăroiu. Oli îmi permitea să vin la spital, în timp ce Pițurcă dorea să fiu disponibil constant pentru echipă. A fost o provocare să câștig încrederea lui. La acea vreme, toată lumea colabora cu doctorul Pompiliu Popescu, care avea experiență. Dacă apăreau probleme mai mari, eram în contact cu el. La început, el venea mai des pe la echipă. Era singurul care putea rezolva majoritatea problemelor. Medicina în țara noastră era mult în urmă, iar diagnosticele erau mai dificile.
– Pompiliu Popescu a fost mult timp șeful colectivului medical al Federației. Tu ești acum în această poziție, nu?
– Da, a fost medicul care la acea vreme putea să rezolve toate problemele. Pompiliu Popescu a fost cel care m-a întrebat dacă vreau să vin la Steaua. I-am spus că accept, dar am nevoie de sprijin, dat fiind că aveam doar 26 de ani și în echipă erau jucători mai în vârstă decât mine.
– Cum te-ai înțeles cu Pițurcă?
– Ne-am adaptat unul la altul, mai mult eu la el. Era un antrenor care se îngrijea de staff-ul său. A fost o colaborare eficientă. Am avut câteva discuții pe tema muncii pe care o făceam. Am avut o relație destul de bună, chiar dacă nu eram prieteni, având in vedere diferența de vârstă.
– Cu care dintre jucători ai rămas mai apropiat?
– Mulți dintre ei au venit frecvent la mine acasă, deoarece au fost colegi cu fratele meu la Luceafărul: Laurențiu Roșu, Ciocoiu, Miu… Deși aveam vârste apropiate, mi-a fost greu la început, dar ne-am înțeles excelent. Am rămas în relații foarte bune cu toți, inclusiv Jean Vlădoiu, Erik Lincar, care este nașul meu, Mirel Rădoi și Sorin Paraschiv. Sunt nașul băiatului lui Mirel.
– Rădoi are o personalitate puternică.
– Nu știu cum ar fi să colaborezi cu el, dar în perioada în care am lucrat, totul a funcționat perfect. L-am cunoscut când avea 18 ani și am crescut împreună până la plecarea mea de la Steaua.
„Experiența de la Forban cu Steaua a fost dificilă.”
– Care a fost experiența ta de la Forban cu Steaua?
– Primul an a fost foarte greu, nu puteam să mă ridic din pat din cauza frigului. În 2001 au îmbunătățit condițiile, dar iernile erau extrem de reci. Se obișnuiau antrenamente foarte dure. Mergeam la antrenamente în zăpadă, iar din 35 de jucători valizi, doar cinci reușeau să termine fără probleme.
– Ai lucrat la Spitalul Militar Central, ai fost șef de lucrări, dar ai demisionat. De ce?
– Unul dintre motive a fost sănătatea. Programul meu era foarte încărcat, deoarece începeam la 7 dimineața și terminam la ora 16:00, după care mergeam la cabinetul meu. De asemenea, operam de două ori pe săptămână, uneori până la miezul nopții. A fost o perioadă extrem de solicitantă.
– Eram forțat să fac mult și la spital. Dar aveai statutul de colonel, nu?
– Da, eram colonel.
– Colonel atât de tânăr?
– Da, probabil datorită circumstanțelor. Am renunțat pentru că nu mai aveam timp pentru familie, fetele mă vedeau doar în weekend. După câțiva ani, nu am mai putut să fac față acestui ritm.
„Operez frecvent genunchi, umăr, gleznă. Meniscul poate fi afectat și de ne-sportivi.”
– Cine a fost primul jucător pe care l-ai operat? Îți mai aduci aminte?
– Ce înseamnă „operat”?
– Adică cine a fost primul pe care l-ai operat?
– Nu mai știu exact, dar Gyuszi Balint, pe atunci la Unirea Urziceni, a fost printre primii. A avut o ruptură de ligament încrucișat, iar recent l-am operat din nou la genunchiul celălalt. Meniscul poate fi afectat oricui, nu doar sportivilor, iar dacă tratați doar sportivii de performanță, ei reprezintă o proporție mică din totalul pacienților.
Gyuszi Balint
– Și cine a fost ultimul pe care l-ai operat?
– Andrei Borza, care a suferit o fractură la picior.
– Tu ești specialist în traumatologie sportivă.
– Da, operez frecvent genunchi, umăr și gleznă. Traumatologia sportivă se referă la leziuni provocate atât de sport, cât și de accidente. Fracturile sunt esențiale în ortopedie, fiecare ortoped trebuie să știe cum să le trateze.
– Totuși.
– În funcție de specializarea ta, ajungi să te concentrezi pe anume tipuri de pacienți sau fracturi. Pacienții cu fracturi severe sunt duși direct la urgenta unde sunt tratați. Cei care vin la mine au nevoie de tratamente speciale.
„Am realizat peste 2.000 de operații de ligament încrucișat!”
– Care este cea mai complexă operație? Ligamentele încrucișate cu leziuni de menisc?
– Am zile în care fac între 4 și 6 astfel de operații, care sunt frecvente…
– Uzuale.
– Exact, ruptura de ligamente.
În timpul unei operații pentru reinserția ligamentului încrucișat anterior
– Cât durează o astfel de operație?
– Poate dura 45 de minute, dar, de cele mai multe ori, pacienții au și leziuni de menisc sau cartilaj, ceea ce complică lucrurile.
– Refaci și cartilajele, nu?
– Da, reparăm totul și ne străduim să păstrăm meniscul, nu doar să-l îndepărtăm. Este ușor să îndepărtezi un menisc, dar repararea lui poate dura mai mult decât reconstrucția ligamentului încrucișat.
– Câte operații de ligament încrucișat ai realizat până acum?
– Cam 2.000, dacă nu chiar mai multe.
„Am avut îngrijorări cu Gabi Tamaș, deoarece a avut o problemă foarte complexă!”
– Este mai ușor să lucrezi cu femei sau bărbați?
– Este ușor cu persoanele care au obiective clare. Cei care doresc să se întoarcă cât mai repede sunt mai concentrați asupra recuperării. Dar unii sportivi nu au aceeași motivație.
– Dă-mi un exemplu.
– Nu vreau să menționez numele, dar au existat sportivi care au întârziat cu recuperarea.
– Deși erau plătiți oricum… Spune-mi, cine s-a recuperat exemplari?
– Tamaș. El a avut o intervenție chirurgicală, iar eu i-am explicat clar: „Pentru o recuperare corectă, va trebui să aștepți minimum șase-șapte luni.” Totuși, el a reușit să joace în doar două luni.
– Interesant, nu știam!
– De asemenea, Panțîru a avut o problemă gravă. A fost operat de două ori în Italia, unde i s-a promis o recuperare rapidă, însă eu i-am spus clar de la bun început că nu va putea juca mai devreme de un an.
– Ce interesant!
– În Italia, i s-a spus că se va recupera în trei luni. Desigur, a fost tentat de aceste promisiuni și a ales să rămână acolo, dar, în urma altor intervenții, a ajuns la mine. Mi-a fost frică de cazul lui, având în vedere complexitatea problemei, dar a respectat planul de recuperare și până la urmă a reușit să revină la nivelul dorit.
„Folosim tendoane prelevate de la pacient pentru reconstrucția ligamentului.”
– Ai avut vreun eșec în carieră, vreun pacient care nu a avut o recuperare bună?
– Nu, nu consider că am avut. Există, bineînțeles, complicații. De exemplu, în cazul reconstrucției ligamentului încrucișat, aproximativ 6-12% dintre pacienți nu se recuperează complet, deoarece tendoanele pe care le folosim nu se transformă întotdeauna în ligament.
– Din ce sunt aceste tendoane?
– Le prelevăm de la pacient, de regulă din tendonul rotulian sau din ischiogambieri, tendoane ce vin din spatele coapsei.
– Deci, folosim materialul propriului pacient.
– Așa este, dar există cazuri în care nu se prind corespunzător, ori se rup, iar în astfel de situații, operația va trebui repetată cu un alt grefon. Spre exemplu, atunci când meniscul este afectat, este vital să-l păstrăm, deoarece îndeplinește funcția de protecție a cartilajului.
În timpul unei operații pentru reconstrucția ligamentului încrucișat anterior și posterior
– Se pare că nu mai are o carieră similară cu cea de odinioară.
– Asta e adevărat, dar nu este din cauza operației de menisc, deoarece este o intervenție care nu afectează grav. Se pare însă că, în perioada în care s-au luat aceste decizii, au evaluat altceva, dar nu s-a realizat vindecarea așa cum se dorea.
– Corect.
– Deci, similar cu o fractură: deși intervenția chirurgicală a fost corect realizată, pot apărea pseudoartroze ce necesită reintervenție. Dacă respectăm toți pașii necesari, șansele de recuperare sunt maximizate, dar nu putem garanta întotdeauna succesul.
„Operațiile de ligament încrucișat în București costă în jur de 4.000 de euro.”
– Există o idee preconcepută că „medicii din străinătate nu fac nimic diferit de noi”.
– Este o clinică unde merg mulți, condusă de profesorul Pier Paolo Mariani, care efectuează intervenții corecte, dar similare celor realizate și de noi. El nu face nimic diferit.
– Ce diferențe de preț sunt între Roma și București?
– De exemplu, intervențiile de ligament încrucișat pot costa între 4.000 și 7.000 de euro în București, în timp ce la Roma prețurile încep de la 25.000 de euro. Am pacienți din Italia care preferă să vină să se opereze în România, având parte de aceeași calitate a serviciilor.
– Intervențiile sunt costisitoare.
– Da, dacă sunt realizate corect, utilizând materiale de calitate superioară și instrumente de unică folosință. Astfel, costurile sunt justificate, având în vedere că majoritatea consumabilelor sunt produse în SUA, Germania sau Italia.
– Care este nivelul în care ne aflăm acum?
– În domeniul traumatologiei sportive, suntem la același standard cu cei din străinătate, în special în tipul de intervenții pe care le efectuez eu. Particip la congrese internaționale și discut despre studiile și avansurile pe care le realizăm.
– Și cu tehnologia?
– Ne lipsesc fondurile. Nu realizăm nimic suplimentar! Din fericire, particip la conferințe internaționale pentru a prezenta progresele din România și pot observa astfel ce se desfășoară la nivel global.
„Nu aș recomanda fotbaliștilor să se trateze la Marijana Kovacevic!”
– Ce părere ai despre Marijana Kovacevic și tratamentele pe care le oferă la Belgrad?
– Din păcate, tratamentele sunt empirice și nu sunt bine studiate. Există sportivi care se recuperează mai repede, dar nu s-au realizat comparații corecte pentru a evalua eficiența. Mulți sportivi se întorc de acolo accidentați sau cu dureri persistente.
– Este clar că nu există dovezi științifice solide. Se vorbește despre substanțe specifice.
– Am auzit că utilizează ultrasunete cu substanțe de care nimeni nu are cunoștință. Nu există dovezi că metodele sale sunt eficiente, iar analizele RMN nu arată îmbunătățiri clare. Este evident că nu poate avea loc o vindecare bruscă.
– S-a spus că acolo recuperările sunt mai rapide decât în terapia standard.
– Poate din punct de vedere teoretic, dar în practică, mulți sportivi se întorc accidentați.
– Ești un susținător sau nu?
– Nu! Nu aș recomanda…
– Deci nu ai trimite pacienți acolo.
– Nu, deoarece eficiența tratamentelor nu este clară. Dacă placenta provine de la un animal sau de la un om cu vreo afecțiune, ce se întâmplă? Nu ai cum să știi cum va reacționa organismul. Nu aș recomanda și nu aș opta pentru astfel de tratamente. Dar în rândul sportivilor, presiunea de a reveni rapid îi determină să își asume riscuri.
