Când eram mic, exista o distincție aparte: „emerit”. „Artist emerit”, „antrenor emerit”… În Constanța, în perioada inocenței, nu eram foarte atent la aceste detalii, fie că erau etnii maghiare sau germane… Toți eroii pe care îi vedeam la televizor, reprezentând România, erau, pentru mine, pur și simplu români. Iar lui Ienei parcă îi fuseseră atribuite distincțiile „emerit” într-un mod firesc. Pentru mine, antrenorul Stelei era Emerit Ienei.
Îmi era dor de Emeric Ienei. De tonul lui calm, dar totuși autoritar. De energia pozitivă pe care o transmitea. De zâmbetul său senin. De aceea, duminică, când am comentat meciul West Ham-Newcastle pe voyo, am adus în discuție performanța Stelei lui Ienei, care a reușit să elimine West Ham.
A fost o realizare remarcabilă, demnă de a fi asociată cu marile momente din anii ‘80, având în vedere că în ‘99 West Ham avea jucători de renume precum Paolo Di Canio, Frank Lampard, Rio Ferdinand și Joe Cole. Totuși, e curios că la Steaua au evoluat atunci Miu sau Ogăraru, care acum susțin că acea pagină din istoria Stelei este lipsită de apartenență.
Se află într-un limbo generat de distorsionarea istoriei celei mai mari echipe de fotbal din România. O distorsionare cu care marele Ienei nu a fost niciodată de acord.
Umilința unui gigant
Când am realizat un mini-documentar despre cariera lui Emeric Ienei, am fost profund impresionat de naturalețea și modestia cu care cel mare vorbea despre realizările sale. A fost un vizionar, un inovator, un învingător cu un loc special în cartea de istorie a fotbalului românesc și european.
Și, totuși, povestea simplu despre momente pe care, probabil, nu le vom mai experimenta niciodată. Este atât de multă generozitate în confesiunea sa despre cel mai frumos moment din istoria fotbalului nostru: „Lăcătuș și Balint au venit la mine și mi-au spus că, lăsându-i să bată la loviturile de departajare, Steaua va câștiga finala, iar eu voi fi antrenorul echipei care a cucerit Cupa Campionilor”.
Emeric Ienei a ridicat conceptul de revoluție în fotbal la un nivel impresionant. În preliminariile Mondialului din ‘90, a introdus o linie de mijloc cu 3 jucători care au jucat împreună pentru prima dată într-o partidă oficială pentru România. Iar revoluția lui Ienei a dus la reîntoarcerea noastră la Mondial după 20 de ani și la bucuria experienței de la Coppa del Mondo imediat după Revoluție. Jocul Stelei, cu rapiditatea circulației mingii, a consacrat această echipă ca fiind regina Europei cu un stil unic.
Ion Alecsandrescu, alături de Anghel Iordănescu și Emeric Ienei
Pentru Ienei, fotbalul era Jocul
Repetiția termenului „joc” în fraza anterioară nu este întâmplătoare. Acesta era cuvântul preferat al lui Emeric Ienei. Atunci când îl auzeai rostit de marele antrenor, simțeai cu adevărat că aceasta era esența pe care echipele lui Ienei o exprimau: fotbalul este, înainte de toate, un joc.
Dacă România ar avea un sistem de onorare similar celui britanic, Emeric Ienei ar fi primul care mi-ar veni în minte ca un „Sir” în fotbalul nostru. Combinația de performanță și eleganță asociată cu acest titlu se regăsește în mod excepțional la Emeric Ienei. Sau Emerit Ienei, așa cum suna în imaginația mea de copil numele acestui mare antrenor.
