Dacă ne gândim la șah, Emeric Ienei ar fi fost un mare maestru internațional. Nu este ușor să conduci sportivi precum Ladislau Boloni, Helmut Duckadam, Marius Lăcătuș, Victor Pițurcă și ceilalți membri ai echipei Steaua care a câștigat Cupa Campionilor în 1986. Fiecare avea personalitatea sa distinctă, fiecare cu ambițiile și chiar excentricitățile sale. Pentru a-i coordona pe acești sportivi pasionali în drumul lor spre succes, este nevoie de fler, determinare și o bună diplomație.
Ienei a demonstrat o adevărată abilitate diplomatică, reușind să-l îmblânzească pe temperamental Lăcătuș, oferindu-i libertatea pe teren. A știut să comunice eficient cu analiticii Boloni, responsabilizându-l în joc, a disciplinat pe rebelul Pițurcă și i-a oferit încrederea de a deveni un marcator de top, a îndrumat pe energicul Balint să colaboreze cu echipa, l-a respectat pe Tudorel Stoica ca pe un egal și l-a încurajat pe boemul Majearu să muncească din greu.
Există păreri că a avut în mână o generație deosebită, atât la Steaua, cât și la echipa națională, și că era normal să obțină succes. Totuși, nu împărtășesc această opinie. Este esențial să ai abilități de negociator pentru a interacționa cu jucători atât de diferiți și pentru a-i uni într-o echipă capabilă să câștige cel mai prestigios trofeu european la nivel de cluburi.
În ceea ce privește diplomația menționată mai devreme, consider că Ienei ar fi fost un ambasador excelent pentru România în orice țară din lume. Cu siguranță, ar fi găsit căi de dialog și colaborare.
Domina prin bun simț
„Nea Imi”, așa cum îi spuneau jucătorii săi, nu se impunea prin severitate. Nu striga, nu urla, nu certa, nici măcar nu folosea un limbaj vulgar, cum se obișnuia în anii '80. El își câștiga respectul prin bunul simț, prin observațiile sale și prin natura sa binevoitoare. Știa să abordeze punctele sensibile ale fiecăruia, iar când cineva îți vorbește calm, nu poți decât să-l respecți.
Nu am auzit foste fotbaliști să-l critice. Nu spun că nu a făcut greșeli, ca orice om, dar în general a încercat să rămână onest cu cei din jur.
Nea Imi nu voia să supere pe nimeni. Am avut ocazia să-l contactez într-o vizită la Oradea și l-am invitat la un interviu. A răspuns la toate întrebările cu sinceritate. Uneori, a fost mai direct în comentarii pe teme discutate, dar la final, când ne despărțeam, mi-a spus: „Te rog, îndepărtează din pasaje unde pot părea prea critic. Nu vreau să deranjez pe nimeni.”
Așa era el, o personalitate elegantă, care nu voia să creeze tensiuni cu alți jucători, colegi sau cluburi, fiind prea distins pentru vremurile în care a trăit. A fost un adevărat Maestru al antrenorilor, un om plin de înțelepciune.
Odihnește-te în pace, nea Imi. Ne va fi dor de tine, astfel de oameni sunt rari!
