Gazeta își continuă seria „Artă și Sport”, evidențiind pasiunea pentru sport a unor artiști reprezentativi. Episodul de astăzi: Sergiu Celibidache (1912-1996).
Sergiu Celibidache este unul dintre acei oameni care nu pot fi cuprinși doar în cuvinte, deoarece tot ce realiza depășea limita lor. A scos vibrația din sunetul mecanic și a transformat-o în respirarea unei orchestre.
Un nume destinat să fie redescoperit și de către generațiile mai tinere, datorită filmului biografic „Cravata galbenă”, care va fi lansat pe 14 noiembrie, regizat de fiul său, Serge, și care aduce în prim-plan viața artistului.
Sergiu Celibidache, interpretat de John Malkovich în „Cravata galbenă”
Pelicula include trei actori care îl întruchipează pe compozitor în diferite etape ale vieții sale: Ben Chnetzer pentru rolul principal, Ewan Horrocks (Celibidache tânăr) și John Malkovich (Celibidache bătrân): „Celibidache a fost o personalitate majoră a culturii române și a avut o viață captivantă, despre care mulți români nu știu. În prezent, oamenii sunt tot mai puțin familiarizați cu istoria lor, chiar și cu cea recentă”, a declarat Malkovich în fața Sălii Palatului.
„Îmi cumpărasem o cravată pentru care am strâns bani 6 luni”
Sergiu Celibidache s-a născut la Roman, pe 28 iunie 1912, într-o familie de intelectuali. La șase luni după naștere, familia s-a mutat la Iași, un important centru cultural al României. Tatăl său, Demostene, ofițer în armata română, a obținut un post administrativ în Iași. Paradoxal, el a fost primul care i-a oferit lui Sergiu contactul cu muzica: „Cânta bine la pian, toate valsurile lui Chopin din memorie, dar nu în tonalitatea corectă.” Mama sa, Maria, era profesoară de chimie și nu avea legătură cu muzica.
La patru ani, Sergiu Celibidache a început să ia lecții de pian: „Eram un elev foarte bun, iar tatăl meu visa pentru mine o carieră politică, poate chiar să devin președintele republicii, vis pe care îl auzea în secret discutând cu mama. Așa că mi-a oferit o educație specială, cu profesori particulari.”
A absolvit Institutul Pedagogic din Iași și, conform surselor, a început să studieze matematica și filosofia la Universitatea din Iași, precum și muzica la Academia de Muzică, avându-l ca profesor pe Antonin Ciolan.
Tatăl său era sceptic în legătură cu alegerea lui artistică, considerând-o o pierdere de timp. La insistențele acestuia (1932), a aplicat la Institutul Politehnic din București, unde a studiat un an, după care a abandonat, spre disperarea tatălui care l-a dat afară din casă.
Într-un interviu video din 1994, Celibidache a povestit: „I-am spus tatălui meu că nu mă pasionează ceea ce fac. M-a dat afară. Îmi cumpărasem o cravată pentru care am strâns bani vreo 6 luni. L-am întrebat dacă o pot lua cu mine și mi-a spus că nu. Am plecat fără niciun ban la București.”
Așa a început călătoria sa artistică, cu multe compromisuri și lipsuri impuse de circumstanțe.
Antrenor de volei la București
Celibidache avea un grai moldovenesc captivant. Inițial, își câștiga existența din mici „bacșișuri”, cântând la pian la diverse evenimente. A lucrat cu coregrafa Iris Barbura, care a devenit ulterior partenera sa. A fost și antrenor de volei: „Nimeni nu se întreba de unde trăia Sergiu. Toți știau cât era de încăpățânat și că nu avea ce mânca, dar el a ales să cânte jazz în cluburi în loc să renunțe la principiile sale”, își amintește prietenul său, Eugen Trancu-Iași.
Berlinul tânărului visător
Celibidache ajunge la Berlin, între filozofie și muzică. Acolo îl întâlnește pe Wilhelm Furtwangler, un dirijor de renume. Sub îndrumarea acestuia, el înțelege că dirijatul este o formă de a percepe lumea.
După război, Furtwangler este îndepărtat din funcție din cauza colaborării cu regimul nazist. Celibidache devine dirijor „pro tempore” al Orchestrei Filarmonice din Berlin, dirijând cu pasiune și seriozitate, fără a căuta aplauze. Prestația sa era gravă, organică și plină de viață.
Până la revenirea lui Furtwangler în 1952, a dirijat peste 400 de concerte, impunându-se ca o personalitate artistică deosebită.
Criticile nu au întârziat să apară, el fiind acuzat de rigoare exagerată și meticulozitate în repetiții. Metodele sale au provocat nemulțumiri printre muzicieni, iar el a suferit o mare dezamăgire stând departe de o funcție permanentă.
Rămânând fidel vocației sale, el a continuat să călătorească cu bagheta în mână, fiind invitat la orchestre prestigioase: Orchestra Radio din Stuttgart, Orchestra Națională din Paris și Orchestra Simfonică a Radioului din Stockholm.
Serge Celibidache: „A fost pasionat dintotdeauna de fotbal. Ținea cu Bayern”
Din 1979 până la sfârșitul vieții, Sergiu Celibidache a fost director muzical al orașului München, devenind unul dintre cei mai mari dirijori ai secolului XX.
Puțini știu despre pasiunea sa pentru fotbal. Fiul său, Serge, a declarat într-un interviu că tatăl său a jucat la echipa Maccabi din Iași și a avut o atracție constantă pentru acest sport: „A jucat fotbal, iar eu jucam cu el! O dată, în turneu cu London Symphony Orchestra, am jucat fotbal pe plajă. Nu am avut această pasiune de la început, dar ulterior m-a prins.”
„Când a fost invitat la München, au construit o sală de sport pentru el”
Sergiu Celibidache, admirator al echipei naționale a Germaniei și mai târziu al Bayern Munich, își percepea noua țară ca fiind a doua sa patrie: „Germany m-a acceptat, m-a lansat și mi-a oferit condiții să fac muzică”. Atunci când a fost invitat la München, a fost construită o sală de sport special pentru el, conform fiului său.
Serge Celibidache, alături de tatăl său în ultimii ani ai compozitorului
Ce îl face special pe Sergiu Celibidache? Repetițiile sale erau lungi, severe, aproape monahale. Îi învăța pe muzicieni să asculte, căutând esența dintre două sunete. El nu voia perfecțiune tehnică, ci prezență și implicare totală. Repetițiile cu el erau o adevărată inițiere, iar pentru mulți, o experiență transformatoare. Era un dirijor care, prin orchestră, căuta sensul unei vieți trăite cu adevărat.
Deși industria discurilor îl căuta, el credea că un concert este o experiență unică, care nu poate fi reprodusă pe bandă. A fost un dirijor al momentului prezent, trăind fiecare clipă sonoră ca pe o revelație spirituală.
În ultimele sale zile, a arătat o scădere a interesului față de aparițiile media, preferând să lucreze „în umbră” și să refuze înregistrările oficiale.
