Imaginile cu Sabrina Voinea subliniază că frica, violența și abuzul nu mai au ce căuta în sport, iar relația mamă-fiică reprezintă un avertisment pentru întreaga gimnastică românească.
Când privești imaginile cu Sabrina Voinea, care își citește mesajul în încercarea de a explica că nu a fost abuzată, simți un nod în gât. Vocea ei tremură, se împiedică, iar fiecare cuvânt pare forțat, parcă tras de mâna mamei care a decis cum și când trebuie să acționeze.
Într-o sală plină de copii și adolescenți, plânge, imploră: „Nu mai pot, mami! Mă dor coastele! Vreau să vină cineva lângă mine!”, iar răspunsul ei este devastator: „Du-te dracului! Hai, continuăm fără număr! Ce să-ți fac dacă ești proastă?!”. Aceste replici nu au legătură cu sportul sau disciplina, ci cu frica pură, cu teroarea care își lasă amprenta asupra copilului, transformând sala de gimnastică într-un teren de umilință și control.
Gimnastica, sub mitul violenței
Aceasta nu este o duritate necesară, ci o traumă pură, transmisă sub pretextul performanței. Ceea ce vedem în acele filmări este indiscutabil: rezultatele și medaliile nu pot justifica lacrimile, tăcerea forțată și suferința unui copil care își apără agresorul. Sabrina simbolizează o generație care a învățat frica înainte de a învăța să sară.
Gimnastica românească a trăit zeci de ani sub mitul „durității necesare”, dar prețul acestei mentalități este evident: lacrimi, traume, copii care plâng în săli, generații sacrificate pentru medalii și performanță construită pe suferință.
Filmările cu Sabrina mică, care strigă „Mami, nu mai pot! Nu mai pot să mai fac!”, și primește un răspuns violent, arată exact unde se termină sportul și începe abuzul. În alte țări, astfel de scene ar declanșa anchete și sancțiuni imediate; la noi se discută dacă „asta e metoda de a obține performanță”. Mama, prin vocea fiicei, spune că cineva le contestă autoritatea. Dar, doamnă Voinea, sunteți mândră de modul în care vă adresați copilului?
Performanța de azi e fără teroare
Sabrina Voinea, alături de mama ei, Camelia
Performanța nu poate fi justificată prin violență, iar disciplina nu ar trebui să vină din teroare, indiferent de valoarea istoriei medaliilor. Relațiile toxice nu mai pot fi ascunse sub pretextul sacrificiului pentru medalii. Copiii trebuie protejați, încurajați și lăsați să învețe să cadă și să se ridice fără frică, iar antrenorii trebuie să fie ghizi, nu tirani.
Sabrina Voinea este un copil care are acum curajul să vorbească și să explice, dar imaginile ilustrează cum frica devine un limbaj matern și cum un copil care își apără agresorul își pierde copilăria.
Aceasta trebuie să fie un semnal clar pentru întreaga comunitate sportivă: metoda sovietică a dispărut, disciplina prin teroare nu funcționează și performanța nu poate veni niciodată prin suferința copiilor. Respectul, profesionalismul și empatia sunt esențiale; ele reprezintă singura cale prin care sportul modern poate crea campioni fără victime, iar România trebuie să înțeleagă acest lucru acum, înainte de a mai pierde alte generații sub presiunea lacrimilor și a fricii.
