John Terry (45 de ani), fostul căpitan al echipei Chelsea, a împărtășit experiențele sale dificile de la Moscova, după finala Champions League pierdută în fața Manchester United (1-1, 5-6 la lovituri de departajare), unde a ratat penalty-ul care ar fi putut aduce trofeul. Stoperul londonez a declarat la podcastul Mennie Talks: „Nu pot spune că ai sări în acea situație, dar cu siguranță îți trec multe gânduri prin cap în acel moment”.
John Terry a rememorat momentele întunecate ce au urmat după ce echipa sa a ratat penultima lovitură de departajare în finala Ligii Campionilor din ediția 2007-2008, disputată împotriva echipei Manchester United.
John Terry: „Nu pot spune că ai sări în acea situație, dar îți trec multe gânduri prin cap”
Fostul căpitan al The Blues ar fi adus trofeul echipei dacă ar fi înscris lovitura decisivă de la 11 metri, în meciul din 21 mai 2008, pe stadionul Lujniki din Moscova. Cu toate acestea, Terry a alunecat înainte de a trimite mingea în bară, iar Manchester United a câștigat cu 6-5, Anelka ratând apoi ultimul penalty.
Atunci, Terry a ratat ocazia de a câștiga primul titlu de campion european al clubului, iar acum, la 17 ani distanță, a împărtășit gândurile sale tulburătoare din acea noapte la Moscova.
Fostul internațional englez, cu 78 de selecții și 6 goluri, a spus în podcastul menționat: „După meci, ne-am întors la hotel și eu eram la etajul 25. Priveam pe fereastră și mă întrebam «De ce? De ce oare?».
Nu pot spune că ai sări în acea situație, dar în acele momente, îți trec prin cap multe întrebări. Apoi, colegii au venit să mă caute. Sunt acele momente în care te gândești la „Ce-ar fi dacă?”, iar tu pur și simplu nu știi”.
„Încă mă trezesc în mijlocul nopții și îmi spun «Da, asta s-a întâmplat». Nu cred că asta va dispărea vreodată”
Terry a continuat să joace pentru Chelsea încă nouă ani, câștigând Liga Campionilor în 2011-2012, deși a fost suspendat pentru finala cu Bayern din cauza unui cartonaș roșu primit în semifinală.
Ratarea penalty-ului de la Moscova îl bântuie și azi: „Sigur, trauma s-a mai atenuat de-a lungul anilor. O oarecare parte din ea rămâne undeva în fundul minții. Acum, odată ce m-am retras, nu mai am acea presiune de a juca săptămână de săptămână, dar tot mă afectează.
Încă mă trezesc în mijlocul nopții și îmi spun «Da, asta s-a întâmplat». Nu cred că asta va dispărea vreodată. Atunci când am ratat penalty-ul, am realizat rapid cine îmi sunt prietenii și cine își dorește cu adevărat să fie alături de mine.
Ray a fost primul care m-a sunat după acel meci, pentru a se asigura că sunt bine, și au fost și alte persoane care au făcut acest lucru. Acele momente îți arată că prietenii adevărați în fotbal sunt puțini. Dar cei care contează cu adevărat, se fac remarcați în momentele grele. Ray a fost fantastic, iar apelurile lui nu s-au oprit doar la acel meci”.
