Nu am fost niciodată fan Steaua. De fapt, în copilărie, eram mai apropiat de Dinamo, fiindcă majoritatea familiei mele susținea echipa aceasta. Pe măsură ce am crescut, m-am identificat mai mult cu orașul Ploiești și, astfel, am ajuns să țin cu Petrolul.
2026, un an care va rămâne în istorie…. pentru nea Imi
Pe 7 mai 1986, Emeric Ienei a condus Steaua spre triumful în Cupa Campionilor Europeni. În acea zi, roș-albaștrii, îmbrăcați complet în alb, au învins Barcelona, la Sevilla, după un meci decis la loviturile de departajare.
Helmut Duckadam, care a plecat dintre noi mult prea devreme, a devenit eroul acestui meci, apărând patru penalty-uri consecutive. Golurile lui Marius Lăcătuș și Gabi Balint au adus cel mai important trofeu de fotbal la București.
Am urmărit meciul final de câteva ori, când a fost redifuzat la televizor, dar nu am simțit niciodată cu adevărat bucuria pe care au trăit-o românii din întreaga lume în acele clipe.
Emeric Ienei a jucat un rol esențial în acest succes. S-au discutat multe teorii despre cum Steaua a fost influențată în acea performanță, inclusiv de Valentin Ceaușescu, dar și despre absența echipelor engleze, provocată de tragedia de la Heysel din 1985, când au murit zeci de oameni.
Indiferent de circumstanțe, meritele pentru acea victorie revin lui Emeric Ienei.
După acea victorie, nea Imi a mai condus și alte echipe, inclusiv reprezentativa României, însă niciodată nu am reușit să-l cunosc mai bine. A fost pentru a doua oară când era selecționer, după mandatul din 1986-1990. Dacă în 1990 a dus România la Cupa Mondială, în 2000 a făcut posibilă participarea la Campionatul European. Mi-aș fi dorit să am amintiri din acea perioadă, dar eram prea mic pentru a le reține acum.
Am compus o imagine despre Emeric Ienei din interviurile și materialele de arhivă pe care le-am văzut ulterior; era un om blând, ceva mai mult decât un antrenor, având un spirit aproape patern, un model de bun simț și decență rar întâlnit chiar și printre antrenorii din generațiile anterioare. Își impunea autoritatea fără a ridica vocea, ceea ce îl făcea iubit în vestiar, iar performanțele obținute la Steaua, dar și cu echipa națională, sunt dovezi ale acestui lucru. Este binecunoscut că atunci când jucătorii nu se înțeleg cu un antrenor, acel antrenor va pleca într-un mod sau altul.
Cert e că nea Imi era unic, fiind un exemplu pentru antrenorii români, mai ales într-o perioadă în care fotbalul românesc se confruntă cu lipsa de performanțe și are nevoie de antrenori ca Emeric Ienei.
Probabil nu va mai exista un alt Ienei, dar putem spera, pentru că am demonstrat că este posibil, iar speranța moare ultima.
Un mare regret rămâne că data de 5 noiembrie 2025 a venit prea devreme, lăsând România fără poate cel mai mare antrenor român din istorie.
