Editorial Andrei Niculescu, post PSG

În termeni fotbalistici, desigur. În rest, Parisul a văzut destule lucruri, deși, dacă te îndepărtezi de primele arondismente, ai uneori senzația că ai greșit continentul.

Decizie excelentă a fost aducerea lui Luis Enrique ca antrenor, în vara lui 2023, o mutare pe care presa franceză a înghițit-o cu greu. Poate că acum, cu această ocazie, va fi diferit. Luis Enrique a fost cea mai bună alegere a lui Nasser Al-Khelaifi după perioada cu Ancelotti, în ceea ce privește staff-ul tehnic.

Este un antrenor cu un CV impresionant, metodic și inovator, cu experiență atât la cluburi mari, cât și la echipe naționale de top, dedicat și pasionat, care a trecut prin dificultăți personale marcante, replica lui la acestea fiind o hotărâre ce nu poate fi influențată de nimic sau nimeni.

Deciziile pe care le ia sunt uneori greu de înțeles, deoarece „Lucho” are o relație complicată cu presă, pe care nu o suportă și nu se sfiește să o arate. Jurnaliștii din Franța sunt printre cei mai „sensibili” atunci când vine vorba de asemenea atitudini.

Parisul a mai experimentat rezultate de acest gen, dar ceea ce i-a lipsit în ultimii ani este o adevărată senzație de echipă. A fost nevoie de sume enorme, risipite pur și simplu, pentru a atinge acest obiectiv. Gruparea plină de superstaruri din Paris era adesea percepută ca fiind arogantă, suficientă și, de cele mai multe ori, nepăsătoare. O mentalitate de genul „timpul trece, leafa merge, noi cu drag muncim”, adaptată pentru malurile Senei.

O „dublă” precum cea cu Liverpool trebuia să fie soluționată, până în vara trecută, de jucători ca Mbappe, Neymar, Messi, Verratti, Sergio Ramos și nu numai. Iar dacă nu reușeau, dezamăgirea se estompa rapid, căci glamour-ul Parisului oferea astfel de pansamente.

Starurile care aspiră la glorie

Astăzi, Parisul lui Luis Enrique este plin de staruri dornice să devină supereroi. Deși nu pare, diferența se resimte și se traduce în atitudine.

Aceasta nu este întotdeauna ceea ce își dorește antrenorul, iar grimasele sale de nemulțumire s-au putut observa în repriza a doua pe „Anfield”, când echipa nu a fost exact ce își propusese el. Totuși, când analizăm, trebuie să luăm în considerare două aspecte importante: tinerețea și lipsa unui cadru adecvat în interior.

PSG este una dintre cele mai tinere echipe participând în această ediție de Champions League, iar contextul din Ligue 1, un campionat pe care îl domină, nu oferă experiența necesară pentru a aborda dueluri de acest gen. Comparând cu adversarii din Premier League, PSG trebuie să facă față unor provocări mai mari.

Parisul lui Luis Enrique. Acesta este un detaliu esențial. Singurul superstar al PSG-ului de azi este antrenorul, iar stilul echipei reflectă în mod direct meritele sale. Aici trebuie să menționăm și contribuția lui Ousmane Dembele, pentru care Luis Enrique a găsit atât cuvintele potrivite, cât și abordările corecte, într-un context tactic favorabil.

Entropia din mintea lui Ousmane se regăsește în modul în care Luis Enrique a orchestrată echipa, fiindcă astăzi este greu să găsești un grup de jucători capabili să își schimbe rolurile cu atâta ușurință, fără ca piesa în sine să sufere. Nu știm dacă PSG-ul lui Lucho va câștiga, în acest an sau vreodată, Champions League, dar cert este că are astăzi mai multe argumente ca niciodată.

Certain oameni din Franța încă privesc cu răceală la antrenorul spaniol, deși numărul lor s-a redus semnificativ după meciul de marți. Campionul mondial Emmanuel Petit a fost foarte direct la finalul partidei pe care a comentat-o: ”Cred că mulți îi datorăm scuze lui Luis Enrique”.

Gianluigi Donnarumma a calificat-o pe PSG în optimile de finală ale Ligii Campionilor, cu două parade contra lui Liverpool la loviturile de departajare pe Anfield Road.

Liverpool și paradoxul din tur

Este important să menționăm și câteva cuvinte despre Liverpool. Paradoxal, „cormoranii” au pierdut calificarea în turul de la Paris. Acea victorie, mai ales felul în care a fost obținută, a deschis drumul pentru o altă abordare pe „Anfield”.

Arne Slot, dorind să demonstreze ceva celor care considerau că succesul de pe „Parc des Princes” a fost nemeritat, a făcut modificări semnificative în strategia de joc. În retrospectivă, poate că unii ar susține că ar fi fost mai bine să rămână pe aceeași linie, având în vedere că adversarul era obligat să atace, să înscrie și să se deschidă. Totuși, efectul „Anfield” s-a resimțit, poate și un pic de trufie, „suntem totuși viitorii campioni ai Angliei”, s-ar fi spus în vestiar, așa că Liverpool a abordat partitura cu un atac extrem de ofensiv, când un 0-0 ar fi fost suficient pentru calificare.

O partidă pe care, ce-i drept, putea să o câștige dacă Salah ar fi fost mai inspirat, Szoboszlai mai rapid, Luis Diaz mai prezent, Alisson și Konate mai atenți, iar Darwin Nunez… aici nu mai știu cum să continui.

„A fost cel mai tare meci din cariera mea”, a declarat sincer Arne Slot la final, și trebuie să-i apreciem deschiderea.

La Feyenoord nu a avut ocazia unor astfel de confruntări. După meciul de pe „Parc des Princes”, m-am întrebat, și sunt sigur că și alții s-au întrebat, cum ar fi arătat acel meci cu Jurgen Klopp pe banca lui Liverpool. De asemenea, mă întreb și acum același lucru în legătură cu returul. Intuiția îmi spune că stilul lui Jurgen și rock-ul său dur ar fi fost ideala în acest context.

Fotbalul aduce rapid iluzii care pot înlocui deziluziile. Liverpool se pregătește pentru un prim trofeu, duminică, pe „Wembley”, în finala Cupei Ligii cu Newcastle. Iar, în perspectivă, mai au șanse pentru un titlu în Premier League, pe care ar putea să-l sărbătorească cu adevărat, având în vedere că în 2020, pandemia le-a furat această ocazie. Deși dezamăgirea este certă, faptul că s-a întâmplat acum, în martie, reprezintă un mic avantaj. Până în mai, când se va decerna trofeul, este suficient timp pentru a se uita.