Cele trei grupuri ale rasismului

Ceea ce a avut loc recent în meciul FCSB-Rapid se repetă de fiecare dată la întâlnirile directe dintre cele două echipe, iar acum, cu playoff-ul, chiar de patru ori pe an. Se strigă aceleași sloganuri, cu aceeași intensitate, iar publicul se împarte mereu în grupuri.

Un hit

Nu se vorbește de o simplă divizare, ci de trei tabere distincte. Prima este cea a celor care urlă că au avut și vor avea mereu răbufniri împotriva cuiva, și anume a anumitor grupuri etnice. Această incantație a devenit un hit, o melodie recunoscută, mai bine cunoscută decât alte combinații sonore. Membrii grupului se dezic de acuzațiile de rasism, afirmând că este ceva obișnuit pe stadioane, iar alte scandări sunt de asemenea întâmplătoare.

Pe lângă repetarea obsesivă a melodiei, întâlnim și atacuri la adresa persoanelor care fac parte din taberele adverse și a familiilor acestora. În acest caz, jignirile sunt reciproce, deci nu trebuie să fie considerate rasism. De fapt, și cei care sunt țintiți de insulte și-au hărțuit, la rândul lor, familiile celorlalți, de multe ori cu un accent și mai intens.

Ambele părți

Ne îndreptăm către a doua tabără, cea a așa-ziselor victime ale rasismului. În exemplul nostru, prima tabără este FCSB-ul, iar a doua, Rapid. Politicile FRF, FIFA și UEFA se opun clar orice formă de rasism. De asemenea, este corect ca persoanele din tabăra rapidistă să se simtă deranjate de generalizarea de „țigani” care li se atribuie, având în vedere că în galeria adversă se găsesc și ei care aparțin acelei comunități. Totuși, așa-zisele victime nu sunt fără de vină.

Există în instanță dosare referitoare la deținerea de materiale interzise, iar în rândurile lor se află și persoane (chiar lideri) care au interdicție pe stadioane. Așadar, nu putem spune că unii sunt doar răufăcători, iar ceilalți sunt chiar îngeri. Te plângi de anumite comportamente, dar la meciurile de acasă, mizeria se îndreaptă spre adversari, iar aceste acte nu pot fi încadrate drept rasism.

Câteva reacții exagerate

Ajungem și la a treia tabără. Aceasta este compusă din cei care se scandalizează pe bună dreptate. Aceste persoane sunt cele care folosesc constant termenul „derapaj” de fiecare dată când simt că ceva nu este conform așteptărilor lor. În astfel de momente, caută opinia specialiștilor și, împreună cu aceștia, manifestă indignare față de o societate (inclusiv în fotbal) care pare să fi căzut în derizoriu.

O societate care nu merită standardele lor înalte, cei care se consideră perfecti, morali, cu capacități extrem de rafinate.

Naivitate versus șmecherie

Tipologia este bine reprezentată. Tot mai mult. Cei în cauză ar dori ca stadioanele să fie liniștite precum o biserică, unde să se audă doar sunetele plăcute ale instrumentelor, iar spectatorii să stea cuminți, să facă fotografii în timpul meciului (am experimentat aceasta pe un teren „străin”), iar scandările din peluze să fie doar despre unitate, fără care omenirea nu ar putea progresa.

Cei din tabăra a treia nu au înțeles esența fotbalului, a rivalității și a pasiunii care însoțește acest sport. Ceilalți, din primele două tabere, sunt aceia care manipulează subiectul rasismului după cum le este convenabil, bazându-se pe presiunea acestor critici care speră să le aducă beneficii.