Teofil Vlad, 43 de ani, alpinist profesionist și ghid montan, a fost invitatul zilei la GSP Live. Este unul dintre puținii români care au completat provocarea „Seven Summits”, care implică escaladarea celui mai înalt vârf de pe fiecare continent. Am discutat cu Teofil despre semnificația urcării pe cei mai mari și periculoși munți ai lumii, despre pasiunea lui și riscurile asumate. De asemenea, a povestit despre tragedia care a dus la decesul faimosului alpinist Zsolt Torok în 2019.
- Teofil Vlad s-a născut în 1982, la Pitești, și s-a apucat de alpinism în liceu.
- Primul vârf cucerit de el a fost Păpușa, din Munții Iezer, având o altitudine de 2.391 metri.
- Prima sa ascensiune internațională a avut loc în Turcia, în Munții Kackar.
- Recent a finalizat provocarea „Seven Summits”, care constă în urcarea pe cel mai înalt vârf de pe fiecare continent. Vârfurile sunt: Elbrus (Europa – 5.642 metri), Denali/McKinley (America de Nord – 6.194 metri), Aconcagua (America de Sud – 6.961 metri), Kilimanjaro (Africa – 5.895 metri), Vinson (Antarctica – 4.892 metri), Everest (Asia – 8.848 metri) și Carstensz Pyramid (Australia și Oceania – 4.884 metri). Finalizarea acestei provocări a durat peste 20 de ani și a implicat un cost de aproximativ 100.000 de euro.
- Un coleg de-al său, Zsolt Torok, a decedat în 2019 în timpul unei escalade fără asigurare. „Nu am găsit încă o explicație”, spune Teofil Vlad.
VIDEO. Ce simte un alpinist când ajunge în vârful muntelui Everest. Teofil Vlad: „E un amestec de senzații”
– Cum te adaptezi la viața de zi cu zi după săptămâni sau luni petrecute pe munte?
– Recent nu am fost plecat prea mult, mai puțin de 3 săptămâni. Însă, după expediții de o lună și jumătate sau două luni, simt dificultăți. De la probleme legate de fusul orar, dificultăți de somn, până la provocările vieții cotidiene. După o lungă perioadă pe munte, îți este greu să gestionezi aspectele de zi cu zi.
– Care a fost cea mai lungă perioadă petrecută pe munte?
– Cred că a fost în timpul ascensiunii Everestului în 2019. Întreaga deplasare a durat două luni.
– Cum se simte să ajungi pe cel mai înalt vârf din lume?
– Vârful reprezintă doar jumătatea călătoriei. Mă gândesc constant la dificultățile coborârii. Pe Everest, am avut unele îngrijorări din cauza numărului mare de oameni pe munte, iar partea finală este îngustă, ceea ce face mai dificilă trecerea. Eram fericit, dar și îngrijorat. Am ajuns pe vârf înainte de răsărit, așteptând să se lumineze pentru a face fotografii. Experiența de pe vârf este un amestec complex de emoții.
– Este o senzație de moment sau se păstrează?
– Momentul pe vârf este foarte scurt. E vorba de călătorie, nu doar de destinație. Desigur, ajungerea în vârf este importantă, dar e crucial să te bucuri de întreaga experiență. Ce contează este călătoria, deoarece timpul pe vârf este limitat.
– De unde provine pasiunea pentru alpinism?
– Am început cu mult mai mult de 20 de ani în urmă. În liceu practicam arte marțiale, iar colegii obișnuiau să meargă la munte vara. M-a fascinat această activitate și am încercat să mă alătur, dar excursia nu a avut loc. Deja îmi cumpărasem un minim de echipament și citeam puțin despre alpinism. Acum sunt foarte multe resurse, dar e greu să discerni informațiile corecte.
Lucrurile s-au aranjat cumva. Iarna următoare, un prieten mi-a spus că merge într-o tabără lângă Barajul Vidraru cu o organizație locală. Ideea m-a încântat, era ocazia perfectă să iau contact cu muntele. Chiar dacă nu am escaladat nimeni, a fost primul pas.
– Aș spune că ați făcut pași mici.
– Ulterior, am început să discut cu oamenii implicați în alpinism. Am practicat cățăratul pe stâncă și am urcat pe câteva vârfuri din Carpați. Îmi amintesc de o expediție cu cortul în munții Retezat, unde am început să îmi formez o viziune despre ascensiuni. La sfârșitul anilor '90 existau puține informații, dar m-au inspirat poveștile despre Himalaya și Everest. Am visat să ajung pe cei mai înalți munți din lume, dar întotdeauna era o diferență între „aș vrea” și „vreau”.
– Nu credeați că ați putea ajunge vreodată pe Everest.
– Nu credeam că am vreo șansă. Încet, am descoperit ce este posibil. M-am apucat de cățărat mai mult pe stâncă și am citit despre obiectivele importante din alpinismul românesc.
– Când ați făcut prima călătorie în afară?
– În paralel, au început să apară publicații despre alpinism. Am descoperit că există munți mai înalți decât Carpații în apropierea României. Am ajuns pe un munte de aproape 4.000 de metri în Turcia, Munții Kaçkar. A fost un nou pas. Anul următor am urcat pe Mont Blanc, iar peste doi ani, pe Elbrus. Am adoptat o abordare graduală, atât fizic, cât și psihologic.
– Elbrus a fost o mare provocare?
– Știam că este cel mai apropiat vârf din Europa și, fără să-mi dau seama, așa a început proiectul Seven Summits. Nu am grăbit escaladarea celor 7 vârfuri. Întreaga experiență a durat mai bine de 20 de ani. Nu a fost singurul meu obiectiv, dar voiam să continui și să stabilesc acest record.
– Adică…
– O ascensiune montană era întotdeauna despre călătorie și Geografie. Am studiat Geografie la universitate, iar Seven Summits a fost o experiență care le unea.
Teofil Vlad în studioul GSP Live
„Eram la 400-500 metri distanță de vârf, dar m-am întors”
– Este alpinismul un sport extrem?
– Alpinismul nu îl consider un sport extrem în sine. Există variante care pot deveni extreme, cum ar fi cățărarea solo fără asigurare. Nu am încercat niciodată așa ceva, dar sunt conștient de cei care o fac. Aceasta este o abordare extremă a alpinismului, exact la fel ca în cazul ascensiunilor unde marja de eroare este foarte mică, și consecințele pot fi fatale. Există astfel de ascensiuni rapide, uneori fără asigurări, iar unii dintre cei care participă au notorietate. Aici, se poate aplica fraza „orice greșeală te poate costa viața”.
Pentru asigurare, folosim echipamente precum cordele, pentru a limita consecințele unei căderi. Renunțând la aceste măsuri de siguranță, orice cădere poate avea rezultate fatale. Chiar și atunci când ești asigurat, există riscuri, dar ele sunt managementabile.
– Ați avut vreodată accidente?
– Da. Când vorbim de cățărare, inevitabil sunt și căderi. Accidentele fac parte integrantă din sportul acesta. În gym-urile de escaladă, este normal să te confrunți cu căderi la limită. În natură, însă, imprevizibilul este constant. Calitatea stâncii nu poate fi controlată sută la sută. Cu tehnologia actuală și prognozele meteo precise, putem aborda alpinismul cu măsuri de siguranță mult mai mari decât cu 40 de ani în urmă, dar natura te poate surprinde oricând.
– Care au fost cele mai mari obstacole întâmpinate? V-a fost teamă vreodată pentru siguranța dumneavoastră?
– Da, uneori simt frică. În 2018, împreună cu doi prieteni, am escaladat un munte din Nepal, Pumori, în apropierea Everestului, deschizând o nouă rută pe fața sud-vestică. Provocarea era necunoscută pentru noi și, în ziua în care trebuia să ajungem la vârf, frigul și vântul erau intense. Am avut degerături ușoare și nu simțeam degetele de la picioare. Totuși, nu a fost atât de grav pe cât părea.
– S-au întâmplat și accidente mai grave?
– Da, a fost și momente când am fost surprinși de vreme rea și m-am temut că ne-am putea bloca din cauza epuizării, chiar și atunci când ne-am orientat. Alteori, calitatea stâncii era îndoielnică și mă gândeam că o cădere în acele zone ar avea consecințe dezastruoase. Riscurile și frica sunt constant prezente. Uneori, în momentele dificile, am fost nevoit să renunț.
În 2008, am încercat pentru prima dată să urc pe un vârf de peste 8.000 de metri și am eșuat. M-am simțit pur și simplu epuizat din cauza altitudinii. Poate că am fost supraantrenat înainte de ascensiune.
– Erați aproape de vârf?
– Eram la 400-500 metri de vârf, ieșind din ultima tabără. Am realizat că nu mai pot continua și m-am întors. Consider că a fost o hotărâre bună, pentru că, în ziua următoare, coborârea a durat mai mult decât urcarea, ceea ce sugerează că nu ar fi fost înțelept să forțez spre vârf. Aveam emoții legate de cum va reacționa corpul meu la altitudine.
– Apoi ați reușit să faceți ascensiuni la peste 8.000 de metri…
– Ani mai târziu, am avut succes pe Nanga Parbat, un munte similar ca înălțime, dar mult mai tehnic. Am fost doar cu echipa noastră de cinci persoane, fără ajutor extern. A fost o provocare, dar am ajuns pe vârf. Poate am fost mai bine pregătit pe atunci sau pur și simplu am acceptat că un eșec ar fi o posibilitate. Totuși, îmi doream mult să ajung sus și mă temeam de eșec. Noaptea dinaintea ascensiunii a fost critică pentru mine; am decis să renunț, dar după ceva odihnă, m-am simțit revitalizat și am ales să încerc din nou. Cred că a fost o chestiune psihologică.
Vârful Nanga Parbat, Pakistan
– Cât de importantă este pregătirea psihică, pe lângă cea fizică?
– Este esențială. Pregătirea vine din abordarea graduală despre care am vorbit anterior. Eu nu am făcut mult mai mult, dar cred că există și consultanță de specialitate. Este crampon crucial să îți oferi pauze după realizări dificile, care te-au solicitat. Este nevoie să te odihnești și să te bucuri de ce ai atins. Atunci când vine vorba despre alpiniști care escaladează fără asigurare, au existat discuții că unii au murit din cauza presiunii autoimpuse.
VIDEO. Teofil Vlad, despre moartea tragică a lui Zsolt Torok: „A căzut, nu știe nimeni cum”
– Au avut colegii dumneavoastră accidente serioase în timpul ascensiunilor?
– Am amintit mai devreme despre ascensiunea pe vârful Pumori. Eram împreună cu Romică Popa și Zsolt Török. Zsolt a murit într-un accident în Carpați, cățărându-se singur. Aceste tragedii se întâmplă, niște momente nefericite.
– Cum reușiți să treceți peste un astfel de incident?
– Nu e ușor. Toți prietenii lui am fost afectați. Nicio explicație nu oferă vreun confort. Oarecum, știm că riscurile există, dar confruntarea cu un accident este diferită. M-am gândit că și el și-ar fi dorit să continuăm. A fost un moment extrem de greu.
– Credeți că pasiunea poate depăși tot risc?
– Cred că pregătirea este esențială. Cu cât ești mai bine pregătit, cu atât șansele de a avea un accident scad. Chiar dacă la exterior părea haotic, dacă urmăm regulile, riscurile diminuăm. Există însă și elementul hazardului. În Alpi, în ultimii ani, s-au întâmplat prăbușiri de versanți. Poti fi cel mai pregătit sportiv, dar natura poate fi imprevizibilă.
„Devenise tot mai popular conceptul de Seven Summits»
– Cum te-ai simțit când ai ajuns la ultimul vârf din circuitul Seven Summits? Ai avut o emoție specială sau te-ai gândit imediat la coborâre?
– Totul a fost destul de relaxat pe Carstensz Pyramid. Aproape de Ecuator, ploua în fiecare zi. Noi am plecat la 3 dimineața și ploaia s-a oprit exact cu puțin timp înainte de a ajunge. Versantul era abrupt și umed, iar pe final, a început să ningă. Am prins vreme bună în ultimele momente, ceea ce ne-a permis să savurăm reușita de a finaliza provocarea „Seven Summits”.
– Când ți-ai propus să finalizezi acest proiect?
– A devenit un obiectiv în ultimii ani. La început, am avut intervale lungi între ascensiuni: Elbrus în 2003, McKinley în 2010, Everest în 2019. Pe fiecare le-am escaladat natural, iar în timp, s-a conturat acest obiectiv. Conceptul de Seven Summits devenea tot mai popular, iar aceast idee mi-a venit și mie.
-Și ai reușit să finalizări.
– În 2022 am fost pe Aconcagua, în 2023 pe Kilimanjaro, în 2024 pe Vinson și, acum vreo 10 zile, pe Carstensz Pyramid. Ultimii patru vârfuri i-am escaladat în patru ani.
– Dar nu ai escaladat doar aceastea.
– Nu, am urcat pe mulți alți munți. Pasiunea pentru alpinism nu stă într-o simplă listă de vârfuri, continui să îmi doresc să escaladez. Aceasta face parte din munca mea, fiind și ghid montan. Pe unii dintre acești munți am fost și ca ghid. Este activitatea mea.
Cât costă o pasiune dusă la cel mai înalt nivel
– E o pasiune costisitoare?
– Depinde de laturile alpinismului pe care le îmbrățișezi. Da, costurile sunt mari pentru expediții lungi, dar există și opțiuni de escaladă mai accesibile în România și Europa. Proiectul Seven Summits a costat peste 100.000 de euro. Am avut și oportunitatea de a fi sponsorizat. Am beneficiat de un parteneriat cu un magazin de echipamente. Aceste oportunități nu au venit imediat, ci s-au construit în timp. Altfel, nu aș fi avut șansa de a ajunge pe aceste vârfuri.
– Performanțele tale pot motiva alți oameni?
– Este important ce transmitem prin aceste ascensiuni. Trăim într-o țară unde sportul nu este practicată suficient. Dacă ascensiunile montane pot determina oamenii să se apuce de sport, ar fi un câștig pentru societate. Cred că putem folosi puterea exemplului. Ascensiunile pot crea interes, mergând pe munte devine o modalitate de a face sport în natură.
Escalada este un sport ca orice altul, cu reguli și competiții. Există multe opțiuni pentru cei competitivi, iar muntele are oferte variate. Altminteri, oricine se poate bucura de „Everest-ul” personal.
– Îți amintești primul munte pe care l-ai urcat?
– Primul vârf pe care l-am cucerit a fost Păpușa din Munții Iezer. Nu cred că trebuie să ne gândim că „nu avem bani să ajungem pe Everest, așa că stăm acasă.” Putem ieși la munte și în România. Această experiență oferă beneficii mentale și fizice.
– Te întorci alt om după o ascensiune pe Everest?
– De-a lungul anilor, am avut situații în care m-am întors complet schimbat după o ascensiune. Cu mulți ani în urmă, am revenit foarte schimbat după o ascensiune grea. În timp, am devenit mai înțelegător cu alții după multe ascensiuni. Începem să vedem ce contează cu adevărat și cum gestionăm situațiile de criză.
– Există certuri pe munte?
– Da, acestea pot apărea în toate sporturile. Uneori sunt constructive, alteori apar după ascensiuni. Mie mi s-a întâmplat și am trecut peste, menținând relații bune. Dar știu și cazuri în care s-au rupt relații între partenerii de echipă.
– Ce i-ai recomanda unui tânăr pasionat de alpinism?
– Să meargă într-o sală de escaladă, acum sunt disponibile multe în țară. Continuării, m-am dedicat cățărării și vreau să progresez. Dacă ești interesat de munte dincolo de escaladă sportivă, poți găsi ghizi, ture și cursuri. Oferta este vastă, dar uneori e greu să găsești calitate.
VIDEO. Teofil Vlad: „Muntele se abordează în grupuri mici, nu cu autocare cu zeci de turiști”
– Există impostori printre ghizi?
– Există diverse niveluri de calitate. Poți învăța mai mult sau mai puțin de la anumiți specialiști, depinde de cine întâlnești. Conceptul de turism montan a fost distorsionat. Unii transportă grupuri mari cu autocare către diverse obiective. Nu este acceptabil din punct de vedere ecologic sau de siguranță. Descurajez acest fel de turism montan; este mai bine să mergi în grupuri mici.
– Cum procedezi tu?
– În general, ghidez ture personalizate, cu un număr mic de persoane care se cunosc între ele. Aceasta este aproape standardul. Turismul montan în România mai este influențat de tradițiile socialiste; mulți cred că vizita la Peleș este aceeași cu urcarea pe Vârful Omu.
Am temeri, dar nu superstitiții. Este dificil să nu te lași influențat de alții, dar datele sau zilele săptămânii nu mă afectează.
– Ce aspecte te afectează cel mai mult pe munte?
– Dintre condiții, cea mai problematică este ploaia. Vântul îl urmează pe locul doi. Chiar și frigul poate fi suportabil atâta timp cât soarele strălucește. Unii nu înțeleg cât de gravă este combinația de temperaturi scăzute și vânt puternic.
– Cât de importante sunt alimentația și hidratarea?
– Hidratarea are o importanță majoră, în special la altitudini mari, unde aerul este uscat. Frigul și căldura pot duce la deshidratare. Circulația sanguină încetinește și deshidratarea devine extrem de problematică. Este esențial să te hidratezi constant.
În esență, urina transparentă e semn bun. Fiecare gestionează aportul de apă diferit. Uneori simți că ai nevoie de 4-5 litri, alteori pierzi minerale prin transpirație. Să nu te hidratezi câteva zile în șir este inacceptabil. Chiar dacă nu bei în timpul ascensiunii, hidratarea înainte și după este vitală.
– Contează cât și ce mănânci?
– Alimentația este combustibil. Pe munți înalți, trebuie să mănânci ce îți place, chiar dacă uneori nu e sănătos. La altitudine, apetitul scade, așadar este mai ușor să consumi ceea ce îți place.
– Ce planuri aveți acum, după încheierea lui Seven Summits?
– Aș vrea să continui cu activitatea profesională. În sezonul australian viitor, îmi doresc să urc pe un vârf din Patagonia. Nu este foarte înalt, având 3.000 de metri, dar este tehnic provocator. Se numește Fitz Roy.
– Ce cărți ați recomanda unui pasionat de alpinism?
– Câteva titluri importante: „Cuceritorii inutilului” și „Munții din viața mea”. Acolo poți învăța despre pionierii alpinismului de după Al Doilea Război Mondial. Spiritul acestor cărți este esențial. Consider că este o lectură obligatorie pentru oricine vrea să se apuce de alpinism.
