–
Când am citit declarațiile făcute de Gino, o frază mi s-a părut cu adevărat șocantă: „Problemele provocate de Mario au un cost enorm. Medicii, avocații, clinicile, tratamentele etc., a trebuit să vând urgent 5 afaceri, toate sub prețul pieței”.
Aceasta este o combinație între confesiune și justificare, dar și un indiciu al modului în care, în România, cei cu bani și relații pot încerca să își „cumpere” salvarea, chiar și în cazuri extrem de grave precum cel al lui Mario Iorgulescu. Această afirmație nu doar că lipsește de empatie față de familia victimei, ci sugerează și o realitate îngrijorătoare despre mecanismele de influență la nivel înalt.
Se observă că Gino Iorgulescu se concentrează pe sacrificiile financiare, nu pe regretul moral. Practic, transmite mesajul: „Am plătit mult, deci lăsați-ne în pace!”. Dar întrebarea esențială este: cât de adânc este sistemul care a permis ca Mario să scape de detenție până acum?
Într-o societate normală, asemenea declarații ar fi documentate, investigate. La noi, ele sunt consumate în mediul public, apoi dispar în zgomotul resemnării colective. Până la urmă, ce este atât de surprinzător? Că banii pot cumpăra indulgență? Că influența poate ocoli justiția? Că așa-zișii lideri par să trăiască într-un mediu moral diferit, în care remușcarea se traduce în termeni financiari, nu etici?
Gino Iorgulescu nu este doar un părinte disperat. Este președintele unei instituții publice — Liga Profesionistă de Fotbal — și primește un salariu lunar de 33.000 de euro, bani proveniți dintr-un sport aflat în declin. În acest timp, fiul său, Mario, condamnat pentru uciderea unei persoane într-un accident sub influența drogurilor și a alcoolului, se află de ani de zile „în tratament” în clinici private din Italia, ca într-un fel de exil de lux.
Gino Iorgulescu, președinte LPF
Corupția are un cost uriaș
Ce ne comunică, de fapt, această mărturisire? Că o tragedie umană poate deveni o „problemă” contabilă, soluționabilă prin vânzarea rapidă a afacerilor. Că mecanismele justiției pot fi manipulate, influențate sau chiar evitate, dacă prețul este suficient de mare. Că influencerii din fotbal nu doar că nu își pierd posturile în fața unei astfel de situații — dimpotrivă, acestea prosperă.
Există o decență a tăcerii. Gino Iorgulescu a pierdut acest principiu. A ales, în loc, să plângă pierderile financiare, nu soarta distrusă a unei familii care și-a pierdut un fiu. Să se refere la afaceri, nu la justiție. Să se așeze, fără să știe, într-o zonă aproape absurdă, în care drama se transformă în tranzacție, iar responsabilitatea devine un cost asumat, dar nu resimțit.
Întrebarea care persistă este simplă: cum se face că, în ciuda acestor fapte, nimeni din lumea fotbalului nu ridică vreo întrebare? Cluburile rămân tăcute. La Ligă este o liniște mormântală; dacă ajungi pe acolo, ai impresia că se țin momente de reculegere, dar nu știm pentru cine. Toată lumea tace, mai ales cei care ar trebui să vegheze asupra integrității morale a instituțiilor.
Poate că tăcerea este și ea o formă de răspuns. Poate că, în România, nu există scandaluri — ci doar episoade de normalitate cruntă, în care corupția nu este un accident, ci un mod de viață.
