Astăzi se împlinesc șapte ani fără unul dintre cei mai importanți jucători din fotbalul românesc. Ilie Balaci, cunoscut și sub numele de Minunea blondă, a transformat Bănia într-un loc al bucuriei și a făcut din mingea de fotbal o artă.
Craiova de atunci avea o vibrație aparte; de la primul titlu din 1974, orașul suna în acorduri de bucurie, iar fiecare pasă a lui Balaci reflecta dragostea pentru întreaga Oltenie.
Stadionul Oblemenco era inima pasiunii, dar Ilie Balaci a adăugat strălucirea victoriei în sufletele oltenilor.
Când fotbalul era artă
Balaci nu juca, el crea pe teren. Cu fiecare atingere, învăța noroiul să danseze, iar mingea părea să-i îndeplinească toate dorințele. Fie că se afla pe un teren umed din Petroșani, el făcea magie.
Părea uneori arogant, dar în acea privire ascuțită se ascundea o tristețe adâncă, a unui geniu neînțeles de țara sa.
După perioada petrecută în Golf, unde câștiga respect și trofee, era ironizat pentru alegerea sa: „antrenează cămile”. Acum, toți vor să ajungă acolo. Dar el a fost primul care a avut curajul să o facă, cu visuri mari în suflet.
Nu vorbea adesea despre talentul său, dar când o făcea, o făcea cu farmecul unui povestitor talentat. Râdea din toată inima, captivându-i pe toți.
Povestea cum Valentin Stănescu îl ruga să joace atunci când nu se ridica la nivelul așteptărilor. Așa era Ilie: imprevizibil, dar plin de viață, dedicat publicului, și nu statisticilor. Uneori dispărea zile în șir, dar când apărea, era surpriza tuturor.
Din păcate, din ce în ce mai puțini sunt cei care își mai amintesc de el. Cu siguranță, Maxim Cârțu, Cămătaru, Geolgău, Negrilă și alții sunt printre ultimii care pot vorbi despre geniul său.
Ei povestesc despre cum făcea adversarii să ezite cu o simplă privire, ridicând tribunele în picioare printr-o fente. Fotbalul părea o poveste spusă la o masă, cu prieteni apropiați.
Ilie Balaci, ar fi împlinit astăzi 69 de ani.
În istoria Craiovei
Numele său este mai mult decât o simplă amintire. E o legendă ce stă la baza tradițiilor orașului, răsunând prin cântecele fanfarei și prin discuțiile din colțuri.
„Balaci ar fi procedat diferit în acea situație”, se spune adesea. “El ar fi ales o altă soluție.” Zâmbetele și amintirile sunt cele care țin vie amintirea lui Ilie Balaci.
Și cum să nu rămână în memoria colectivă, când bardul Olteniei, Tudor Gheorghe, cântă în continuare pentru el?
Pe stadion, în inimile suporterilor, răsună aceleași ecouri de mândrie:
„Muicăăă… suntem neam de piatră!”
În acordurile muzicii și zgomotul tribunei, se aude ecoul unui șut, amprenta lăsată de Balaci.
Și idolii au idoli
A avut idoli, dar a fost idolul multora. Spunea mereu că Liță Dumitru era cel mai bun fotbalist român, demonstrând modestia autenticilor valori. Poate tocmai această modestie l-a făcut să devină o legendă: un om înainte de a deveni o figură simbolică.
Cei care au avut bucuria de a sta la o masă cu Ilie Balaci știu cum începeau poveștile: într-un fum dens de țigară, cu un whisky bun și cu nostalgii despre vremurile în care fotbalul era jucat pentru bucurie, nu pentru bani.
Acele vremuri s-au dus odată cu el. Am simțit asta în ziua de 21 octombrie 2018, când am primit vestea tristei sale dispariții.
Pentru că în Oltenia, Minunea blondă va rămâne veșnic. Chiar dacă nu mai putem dialoga cu Ilie, prezența lui se regăsește în inima fiecărui tânăr ce visează să joace în culorile alb-albastre. Fiecare pasă riscantă și fiecare dribling sunt dedicate mândriei, nu regulilor. „Hai, Știința!” rămâne un strigăt auzit de oriunde, chiar și de departe.
Mi-a spus Gabi Balint recent, discutând despre fotbal: „Se pare că suntem apreciați mai mult după ce plecăm! Dacă ar fi să vedem dincolo, toată dragostea aceasta…”.
Poate că Ilie ne vede. Poate zâmbește, amintindu-și de clipele de glorie. Se spune că ar da o pasă lui Oblemenco, îndreptându-și privirea spre soare.
Și, poate, ar șopti: “V-am spus atâtea și nu ați plecat!”
