Bolnăvicioasă în copilărie, îndrăgostită de muzică și pictură

Senda Berenson, cca. 1888

Senda Valvrojenski s-a născut într-o familie de evrei lituanieni și a emigrat în Statele Unite împreună cu familia sa la vârsta de șapte ani. Aceștia și-au schimbat numele în Berenson pentru a se integra mai bine în noua societate.

De tânără, Senda nu a fost foarte interesată de sport, având o predilecție pentru muzică, literatură și artă. Datorită unei sănătăți fragile, educația ei a avut de suferit. A fost parțial educată acasă de tatăl său și a frecventat Academia Latine din Boston, pe care nu a reușit să o finalizeze.

A urmat studiile la Conservatorul din Boston, însă problemele de sănătate au determinat-o să renunțe. A încercat să se dedice picturii și pianului, dar durerile de spate au coincis cu o stare de depresie prelungită.

În aceeași perioadă, o altă femeie, Mary Hemenway, a înființat în 1889 Școala Normală de Gimnastică din Boston. Senda a aflat despre această oportunitate de la o cunoștință și a decis să se înscrie, dorind să își îmbunătățească starea fizică pentru a se putea întoarce la conservator.

Senda Berenson a vrut să revină la pian prin sport

Printre cerințele de admitere se număra și obținerea unei diplome de liceu, pe care Berenson nu o avea. De asemenea, candidatele trebuiau să fie într-o stare fizică bună, lucru care nu era cazul ei.

Directoarea școlii, Amy Morris Homans, a hotărât să ofere șanse Sendei, conștientizând că astfel ar putea să își revină mai repede din punct de vedere fizic și mental.

Primele luni de activitate la școala de gimnastică nu au fost deloc pe placul ei. Mai târziu a declarat: „Cât de mult am urât acea școală în începuturi!”.

Senda nu s-a adaptat inițial exercițiilor fizice, resimțind „dureri în întreaga musculatură”. Totuși, după trei luni, a început să observe îmbunătățiri semnificative.

Până la finalul anului, participa la toate orele de gimnastică și se simțea mult mai bine. Mai apoi, a decis să se înscrie și la cursurile celui de-al doilea an de studiu, ceea ce i-ar fi permis obținerea unui certificat pentru predarea educației fizice.

Senda Berenson a ajuns să predea la facultăți și licee, dar și în instituții de tratament

Starea de sănătate a Sendei s-a îmbunătățit atât de mult încât directoarea școlii a decis să o trimită la o școală primară din Andover pentru a instrui un profesor pe teoria suedeză a gimnasticii.

Atunci când Amy Morris Homans a aflat că unul dintre profesorii de la Smith College era în concediu medical, a sugerat Sendei să profite de ocazie, chiar dacă nu finalizase anul doi.

Senda Berenson Abbot a început să implementeze exerciții și jocuri, inclusiv baschetul, nu doar pentru studenți, ci și pentru persoanele internate la azilul de nebuni din Northampton.

În acele timpuri, societatea nu privea cu ochi buni femeile care practicau sport, dar Senda a încercat să facă educația fizică obligatorie pentru toate elevele și studentele.

Deoarece în primul an de predare prezența la orele de sport era redusă, în anul următor Berenson a introdus evidența acesteia.

Senda Berenson a adus baschetul într-o lume în care fetele nu știau despre sportul de echipă

Cunoscută drept „Mama Baschetului Feminin”, Senda a devenit prima femeie acceptată în Basketball Hall of Fame în 1985. În 1892, după ce a observat că exercițiile de gimnastică nu câștigaseră popularitate, a început să caute alternative.

A citit despre un joc nou, baschetul, care era „neobișnuit” pentru Smith College, dar a simțit că ar fi un experiment vrednic de încercat. Alte încercări de a preda diverse jocuri nu avuseseră succes, deoarece femeile nu aveau experiență anterioară în sporturi de echipă.

În primul meci de baschet feminin, coșurile erau improvizate din coșuri de gunoi.

Într-un meci între anul I și anul II, jucătoarele purtau pantaloni bloomers, iar bărbații nu aveau acces. Toate jucătoarele erau echipate cu uniforme albastre, decorate cu panglici specifice clasei lor.

Atmosfera de la meciurile de baschet era una zgomotoasă, dar entuziasmul se manifesta prin scandări. Strigătele exagerate duceau la oprirea jocului.

După includerea baschetului în curriculumul de la Smith College, studentele au raportat îmbunătățiri semnificative în termeni de „rezistență, capacitate pulmonară, vigilență, curaj și determinare”.

Senda Berenson a adaptat regulile baschetului, considerându-l prea dur pentru femei

În legătură cu baschetul, Senda a fost mulțumită de receptivitatea de care s-a bucurat sportul, dar a considerat că era nevoie de modificări pentru a asigura confortul jucătoarelor.

I se părea că baschetul prezenta „o tendință de brutalitate”, așa că a discutat cu studentele despre cum ar fi cel mai bine să fie adaptat regulamentul.

A organizat terenul în trei zone și le-a interzis jucătoarelor să se deplaseze în afara zonei desemnate. Ele nu puteau dribla de mai mult de trei ori, nu aveau voie să țină mingea mai mult de trei secunde și nici să o smulgă de la o adversară.

În cele din urmă, Senda Berenson a elaborat Ghidul de Baschet pentru Femei, iar în 1901 regulile au fost publicate sub egida Spalding Library, cu Senda ca editor.

Regulile stabilite de Senda Berenson au fost păstrate cu mici ajustări până în anii '60. Senda considera sportul ca fiind o „experiență educațională completă” și nu permitea studenților să participe dacă nu aveau rezultate corespunzătoare la școală.

Baschetbalistele erau obligate să poarte părul împletit sau prins cu panglici pentru a menține un aspect îngrijit. În plus față de dezvoltarea fizică, “mama baschetului feminin” susținea că acest sport contribuie la dezvoltarea intelectuală și emoțională prin cadrul deciziilor și respectarea regulilor.

Senda Berenson a încurajat-o pe fiecare dintre eleve să propună sugestii alternative pentru reguli sau metode de joc, cu scopul de a îmbunătăți experiența sportivă. A promovat responsabilitatea, numind căpitani de echipă care îl sprijineau pe antrenor în gestionarea jocului.