Cristi Chivu: între „Steaua următoare” și „Pasul următor”

Consider că o traducere nu e necesară, suntem într-adevăr latini, și cred că este cât se poate de acceptabil pentru noi și pentru fotbalul nostru, din ce în ce mai bine reprezentat în Serie A. Deși meciul Parma-Bologna a ajuns abia pe pagina a 20-a a ziarului italian, aceasta este realitatea cu care trebuie să se confrunte, mai ales Cristi Chivu.

Transferul la Parma a venit pe neașteptate. A avut loc într-un moment în care Cristi Chivu părea să sugereze că o apropiere de România nu mai era imposibilă.

Este adevărat că aceste semne proveneau mai degrabă din revenirea soției sale în televiziunile din țară decât dintr-o altă realitate, dar era totuși ceva mai concret decât ceea ce a lăsat să se înțeleagă familia în ultimii ani. Totuși, viața și fotbalul sunt imprevizibile, iar acum se deschide brusc o ușă spre Serie A.

O oportunitate dificil de refuzat

Mircea Lucescu a fost ultimul român care a antrenat în prima ligă din Italia, iar de atunci au trecut peste 25 de ani. De fapt, Lucescu a fost singurul care a reușit să penetreze această lume, datorită imaginii pe care și-a construit-o în anii comunismului. Serie A este un campionat diferit de altele, un loc unde este greu să îți faci un loc.

În era globalizării, italienii au rămas suficient de rigizi în a acorda șanse tehnicienilor străini. E dificil de imaginat în Italia mutări precum cea a Brighton-ului, care l-a adus pe Fabian Hurzeler din liga a doua a Germaniei.

Dacă analizăm lista antrenorilor din prezent,ptămă descoperi că majoritatea sunt italieni, iar străinii sunt doar cinci, dintre care trei au jucat în Serie A, excepțiile fiind Fabregas, care a plecat din această aventură de la Como, și germanul Kosta Runjaic de la Udinese, care nu a avut legături anterioare cu Italia.

Astfel, avem un posibil răspuns la întrebarea pe care mulți și-au pus-o atunci când s-a aflat că Parma l-a ales pe Cristi Chivu. Așadar, datorită dificultății de a pătrunde în Serie A, o oportunitate precum aceasta nu poate fi ratată.

Chiar dacă echipa nu se afla într-o situație favorabilă, cu un risc mare de retrogradare care persistă chiar și după acest prim rezultat pozitiv. În fond, Cristi Chivu are mai mult de câștigat decât de pierdut, deoarece salvarea echipei i-ar aduce meritele, în timp ce retrogradarea nu i s-ar putea atribui, date fiind condițiile existente la momentul numirii sale.

Comparativ cu generația pe care a condus-o ca căpitan, Chivu a fost întotdeauna diferit. Vorbim despre generația care a venit după cea „de aur” și care a suportat presiunea că nu reușea să îndeplinească performanțele predecesorilor.

Generația lui Chivu, Mutu, Contra, Bratu și ceilalți este bine cunoscută. O generație care a fost mereu aproape și totuși departe, iar acest „aproape” se raporta întotdeauna la Hagi, Gică Popescu, Ilie Dumitrescu sau Dan Petrescu.

În această generație, Chivu, revenind la subiect, a fost elementul distinctiv, acel personaj pozitiv care a încercat să îi inspire și pe ceilalți. Modul în care și-a construit cariera după retragere, inclusiv anii petrecuți în diverse structuri de formare ale Inter-ului, m-a făcut să cred că nu greșeam.

„Ah, dacă ar fi toți ca Chivu!”, este un oftat pe care, sunt sigur, l-am simțit cu toții în acele vremuri. Nu a fost întotdeauna corect față de „ceilalți”, care aveau și ei calități deosebite, pe care, surprinzător, le-am realizat mai târziu, dar așa au stat lucrurile.

Cristi Chivu

Mai italian decât Italiano

Pentru Cristi Chivu, debutul în această nouă și primă aventură a fost unul pozitiv. În fața unui adversar precum Bologna, echipă cu experiență în Champions League și care nu pierduse în acest an, sub comanda lui Vincenzo Italiano, antrenor cu două finale europene la activ.

Am urmărit meciul încercând să descoperim filosofia lui Cristi Chivu, având în vedere că nu aveam prea multe informații din trecutul său la „primavera” Inter-ului. Am observat un antrenor mai italian decât Italiano, legat de ideile lui Jose Mourinho, înclinat mai degrabă spre teoria că cel mai bun atac e apărarea, mai ales având în vedere că Parma este într-o situație complicată.

Apropiat de jucători, Chivu a încercat să fie mereu alături de ei cu încurajări și sfaturi. Nu l-am văzut criticând sau gesticulând inutil, iar un ziar local menționa că majoritatea timpului post-antrenament Chivu l-a petrecut în discuții individuale.

A adoptat un 4-3-3 „în stilul lui Jose”, cu linii foarte apropiate, ceea ce a făcut ca adversarii să aibă mari dificultăți în a pătrunde. Jucătorii au arătat o disponibilitate mai mare pentru efort și o atenție crescută în a evita greșelile. Aș spune că a înțeles perfect momentul în care se află echipa, pentru că atunci când ești în zona retrogradării nu mai este loc pentru „jogo bonito”, ci pentru „jogo concreto”.

În acest context, decizia de a nu-l include pe Dennis Man printre titulari în acest prim meci a fost oarecum surprinzătoare. Aceasta este însă o dovadă a seriozității de care aminteam anterior.

Man are mult talent, dar are și „talentul” de a-l risipi, ceea ce poate fi o problemă în contextul actual al echipei. Absența sa printre titulari este un mesaj clar pe care Chivu îl transmite vestiarului și ar fi ideal ca Man să fie primul care să-l înțeleagă.

În minutele pe care le-a jucat, a demonstrat că a înțeles acest mesaj, nu doar prin pasa de gol, ci și prin contribuția sa defensivă, care a dus la recuperare și, ulterior, la „assist”-ul oferit.

Astăzi, dacă cauți numele lui Cristi Chivu, acesta apare ca „fotbalist român”. Este o descriere corectă, întrucât nu a devenit încă antrenor. Cu toate acestea, a început un nou capitol și, chiar dacă drumul este lung, de ce nu am crede că un „Next Star” se poate naște și la 44 de ani? Se spune că o zi bună începe într-o dimineață. Iar dimineața lui Cristi Chivu la Parma a fost una bună.