Când antrenoratul se transformă în decor pentru televiziune, așteptările pot fi orice, inclusiv să-l vedem pe Marian Valorosu antrenând CSM București, dat fiind risipa de bani publici
Studiul lui Adrian Vasile reflectă în mod semnificativ despre sportul românesc, mai mult decât o sută de întâlniri despre strategie și viziune. Un antrenor învățat în ani de muncă, disciplină și stres renunță la meseria sa pentru a apărea pe un platou de televiziune. Aceasta nu este o alegere în mod special exotică; este un simptom: sportul a devenit prea greu, iar spectacolul mai profitabil.
Acesta nu este un simplu impuls personal, ci o indicație profesională. Când renunți la meseria ta pentru a urmări ratingul, transmiți un mesaj devastator: munca este negociabilă, iar spiritul profesiei poate fi înlocuit cu strălucirea rece a platoului. Nu este o schimbare de brand, ci o retragere mascată.
Vestiarul nu se compară cu platoul
Antrenoratul nu este o funcție pentru curioși și nici o activitate sezonieră. Este o profesie care necesită efort, dedicație, timp și sănătate. Televiziunea oferă exact opusul: confort, celebritate, aplauze fără evaluare. O ofertă tentantă pentru cineva obosit. O imagine păguboasă pentru profesie. Dar aceasta este doar o soluție temporară.
E ca la Insula Iubirii, când apărea un personaj tatuat, care ne explica cum se arată “samsetul”. De asemenea, Adi Vasile aduce puțin din atmosfera Manowar, pe un fond de muzică manele. Atunci când un antrenor cunoscut își schimbă fluierul pe microfon, întreaga meserie își pierde autoritatea. Astăzi este televiziunea, mâine influencerii, iar poimâine rămânem cu sălile goale și profesia desconsiderată. Să nu ne surprindă unde am ajuns în sport.
Dacă tot ne jucăm de-a sportul…
În noua logică, ar trebui să ducem lucrurile la extrem. Dacă oricine poate fi orice, poate ar fi cazul să-l numim pe Radu Vâlcan antrenor la CSM București. Sau un alt prezentator TV, la alegere. La urma urmei, dacă imaginea cântărește mai mult decât competența, de ce să mai facem eforturi pentru a demonstra că sportul este o meserie?
Era o vreme când Dan Diaconescu aducea la televizor tot felul de non-valori, iar prestația lui Adi Vasile ca prezentator este similară cu cea a Roxy Manelista. Sursele mele indică faptul că la emisiunea unde acesta va fi gazdă, va participa și Gabi Tamaș.
Asta ne mai lipsea, să transformăm apa în vin și să credem că Mesia televiziunii răzbește cu un pahar în fața microfonului.
Dacă discutăm despre stabilitate: după ce a fost mutat și respins din aproape toate locurile, poate că nu ar strica să nu fie „dat afară” și din televiziune. Să rămână măcar în acel domeniu unde carisma contează mai mult decât clasamentul. Acolo unde nu există rezultate, ci popularitate.
Popularitatea nu compensesează lipsa competenței
În sport, nu este important cine te recunoaște pe stradă, ci cine te respectă în vestiar. Vizibilitatea nu creează valoare. Audiența nu înseamnă progres. Iar un contract media nu îți conferă mai multă autoritate ca antrenor, la fel cum nu te face și lider. Ceea ce se prezintă drept curaj este, de fapt, o abandonare frumos ambalată. Meseria nu se poate pune pe pauză.
Este vorba despre plecare. Iar atunci când pleci, nu mai aduci meseria ca decor în viața ta. Adi Vasile nu este primul sedus de lumina reflectoarelor și nu va fi nici ultimul. Dar cazul său ilustrează clar cum sportul românesc pierde profesioniști și câștigă personaje.
Pe măsură ce antrenoratul devine un accesoriu de imagine, nu o carieră profesională. Sportul nu este o rampă de lansare. Este linia de sosire. Cei care nu mai au răbdare pentru a ajunge la ea nu ar trebui să pretindă că încă aleargă.
