Certainly! Here’s a rewritten version of the article in Romanian, maintaining the overall meaning and structure while removing any links and author information.
–
Într-o perioadă în care optimismul premergător „dublei” echipei naționale s-a transformat rapid în pesimism din cauza realității dure, am uitat să ne îndreptăm atenția și către ce se întâmplă în alte părți. Așadar, am trecut cu vederea câteva evenimente recente.
La capitolul Fotbal, Italia se află într-o situație complicată. În momentul de față, echipa națională nu are selecționer, după ce președintele Federației a decis într-un mod abrupt să încheie colaborarea cu Spaletti, în ciuda solicitării de a conduce echipa în meciul cu Moldova, chiar și în condițiile în care era deja demis.
Această decizie impulsivă a fost luată după un eșec rușinos în Norvegia, bazându-se pe promisiuni și pe ideea preconcepută că nu se refuză nicio echipă națională. Aici intervine figura principală a acestui articol: Claudio Ranieri.
Renumit pentru succesul său cu Leicester, Claudio Ranieri a fost văzut ca omul ideal pentru a readuce echipa pe drumul cel bun. Entuziasmul din Italia a fost evident, având în vedere poveștile sale captivante de-a lungul timpului. Se părea că rolul de salvator i se potrivea perfect, iar perspectiva unei noi aventuri părea atractivă.
Însă, după acceptarea inițială, a venit un refuz neașteptat printr-un mesaj pe whatsapp, în care comunica președintelui Gravina că nu se simte pregătit. Aceasta ar putea suna în română „nu am chef”, dar nu este clar că așa s-a dorit să fie interpretat.
Claudio Ranieri nu s-a considerat capabil să preia conducerea unei echipe naționale ale cărei aspirații sunt susținute de milioane de suporteri. Italia nu se află într-o situație favorabilă; șansele de a obține locul întâi în grupă sunt minime, iar gândul la un posibil baraj nu este tocmai optimist. Viziunea de a urmări al treilea Mondial din fața televizorului este destul de dezolantă.
Italia se confruntă cu una dintre cele mai slabe echipe naționale din istorie. Comparativ cu România, Italia este de patru ori campioană mondială, iar așteptările pe care le au suporterii sunt semnificativ mai mari. Acum, italienii se găsesc într-o situație similară cu a noastră, dorind să participe la un turneu mondial fără a mai pune accent pe performanța acestuia. Ranieri, având o vasta experiență, a procedat în consecință, optând să nu se expună riscurilor. Chiar dacă ideea de a fi un „salvator al patriei” era atrăgătoare, imaginea de a fi un „gropar” era inacceptabilă.
Refuzul echipei naționale
Ranieri poate fi acuzat de lipsă de patriotism? Sigur, există opinii contrare, inclusiv din partea unor foști antrenori care au făcut sacrificii financiare pentru a prelua echipa. Totuși, acest refuz poate fi înțeles. La 74 de ani, este firesc să fii mai precaut și mai puțin predispus la eșecuri. În căutarea unui vinovat, presa italiană l-a menționat pe Dan Friedkin, patronul Romei, ca fiind responsabil pentru refuzul lui Ranieri de a părăsi postul de consilier.
Această idee poate părea superficială, având în vedere că inițial se convenise ca Ranieri să rămână în funcția sa. Dezbaterile pe această temă sunt numeroase, iar oamenii par să se piardă în detalii, uitând că „squadra azzurra” a devenit o echipă care necesită curaj pentru a fi abordată. Numele potențialilor antrenori circulă, însă presiunea de a prelua o națională într-o asemenea situație pot provoca reticență.
Nu intenționez să trag o paralelă cu situația din România. Totuși, o mențiune rămâne: Mircea Lucescu nu a refuzat echipa națională, deși ar fi avut motive asemănătoare cu ale lui Ranieri.