„Jucătorii sunt autori în carne și oase”

Bologna a fost un centru cultural vital în perioada interbelică, atrăgând intelectuali, artiști, scriitori, politicieni și filozofi. În același timp, a fost și un epicentru al tensiunilor politice: într-o vreme în care Mussolini controla societatea, Bologna a fost un bastion al „rezistenței roșii”, ceea ce a influențat ideologiile marxiste adoptate de tânărul Pasolini.

Născut în 1922, Pasolini a crescut într-un mediu în care modernismul și avangarda coexistau, un loc unde literatura se împletea inevitabil cu politica: Ziare fasciste, mitinguri ale muncitorilor și cântece socialiste se amestecau cu strigătele Cămășilor Negre. În timp ce în amfiteatre se recitau operele lui Dante și Croce, pe la margini muncitorii se adunau în cooperative, așteptând să fie alungați de carabinieri.

Artistul provenea dintr-o familie cu rădăcini burgheze și militare. Tatăl său, ofițer cu simpatii fasciste, iar mama profesoară, aceasta din urmă fiind cea care i-a insuflat sensibilitatea pentru artă.

Pier Paolo Pasolini: „Fotbalul este o extensie naturală a corpului”

Contextul politic și social al vremii a influențat profund pasiunea lui Pasolini pentru fotbal: în perioada în care majoritatea adolescenților admirau frumusețea acestui sport, echipa locală (FC Bologna) câștiga titlul de campioană a Italiei în repetate rânduri (1936, 1937, 1939, 1941), făcând din fotbal un reper comunitar pentru tinerii de atunci, inclusiv pentru Pasolini, crescut în Bologna interbelică.

„Sunt un susținător al Bolognei. Primul meu sport a fost floreta, iar începând de mic am practicat fotbalul. Mergeam la școală și apoi la lecții de scrimă, dar am început să îndrăgesc fotbalul pe la 15 ani, când Bologna era o echipă de top.” Aceasta este mărturia tânărului artist, dintr-un interviu din anii '70.

Pentru un tânăr sensibil, fotbalul aduce o notă de romantism în viața de zi cu zi, iar Pasolini juca aproape în fiecare zi. „Fotbalul este o extensie naturală a corpului”, spunea el, având o viziune complexă asupra orașului său natal: catedralele și bibliotecile îi hrăneau poezia, în timp ce stadionul și străzile îi formau percepția asupra vieții.

Un poet sofisticat, băiat din cartier

A început studiile la Facultatea de Litere și Filozofie în 1939, la doar 17 ani, scriind versuri încă din acele vremuri, explorând teme precum natura, mediul rural și limbajul dialectal.

Interesant este că aplecarea sa pentru dialecte, în Italia fascistă, era un act de rebeliune, regimul considerând limbile regionale ca fiind inferioare și încercând să impună o limbă standardizată.

Fotbalul, mai mult decât un simplu sport, a fost pentru Pasolini un mijloc de libertate și exprimare, rămânând prezent și în perioada studiilor sale. El continua să participe la competiții de cartier: „Fotbalul este un limbaj. Jucătorii sunt autorii, pasele sunt sintaxa, iar golurile reprezintă poezia”.

„Îmi păstrez fidelitatea față de echipă, chiar și cu dezamăgiri. Nu pot să nu susțin Bologna. Merg frecvent la stadion. După o înfrângere, am jurat că renunț. Totuși, pasiunea mea a revenit.”

– Pier Paolo Pasolini

În 1942, lansează volumul de poezii „Poesie a Casarsa”, o colecție de lucrări în dialect firulan, recunoscută imediat, devenind una dintre cele mai originale voci poetice ale acelei perioade. Astfel, înainte de a termina studiile, devine deja poet recunoscut.

Războiul întrerupe studiile, iar Pasolini se refugiază în Casarsa, satul natal al mamei sale, unde continuă să scrie și să predea la școala locală.

Controverse și dificultăți

La sfârșitul anilor '40, Pasolini publică poezii în reviste de renume din Italia, dar și primele sale scandaluri devin publice.

Pasiunea sa pentru bărbați în contextul unei Italie catolice și fasciste aduce asupra sa o serie de acuzații. În 1949, este acuzat de fapte de „corupere de minori” și „acte obscene în loc public”, fiind exclus din Partidul Comunist Italian și concediat din învățământ.

Devine un paria în Casarsa și pleacă la Roma, unde își reia viața alături de mama sa, descoperind o lume nouă de „ragazzi di vita”, pe care îi transformă în personaje literare și cinematografice în romanul său „Ragazzi di vita” (1955).

Opera sa întâlnește critici aspre, fiind considerată vulgară și imorală, iar autoritățile italiene îl anchetează pentru „pornografie”.

Pasolini câștigă procesul, iar scandalul câștigă atenția publicului, cartea devenind un succes.

Fotbalul joacă un rol important atât în „Ragazzi di vita”, cât și în romanul „Una vita violenta” – un decor literar care reflectă tinețea, visurile și pauperitatea vieții de cartier.

„Fotbalul este un limbaj care are poeți și prozatori. Poeții sunt atacanții, iar prozatorii sunt mijlocașii și apărătorii. Poeții aduc invenția, surpriza. Prozatorii aduc raționalitatea.”
– dintr-un articol „Il Giorno”, 3 ianuarie 1971

În anii '60, Pasolini organizează meciuri amicale între scriitori și muncitori, devenind cunoscut pentru entuziasmul său pe teren, descriind fotbalul ca fiind „ultimul ritual sacru al epocii noastre”.

„Fotbalul este un limbaj cu propriile sale poezii, iar jucătorii sunt scriitori în carne și oase.”

– Pier Paolo Pasolini

Un film apreciat de Vatican

Pasolini își face debutul în cinematografie cu filmul „Accattone” (1961), o poveste despre un proxenet din mahalalele Romei, cu Roma ca fundal frecvent pentru opera sa, reprezentând un cor urban al celor excluși.

Au urmat filme precum „Mamma Roma” (1962), „Uccellacci e uccellini” (1966), „Teorema” (1968), și apoi filmele „mitologice” (Edipo Re, Medea) și cele din „Trilogia vieții” („Decameronul”, „Povestirile din Canterbury”, „O mie și una de nopți”).

Adesea folosea actori neprofesioniști, apelând la talentul și viața cotidiană a celor din cartierele muncitorești.

Un moment decisiv a fost filmul „Il Vangelo secondo Matteo” (1964), în care un comunist homosexual creează un film despre Hristos, acest lucru fiind apreciat chiar de Vatican. Pasolini devine cunoscut și într-o parte a lumii catolice, pe care o criticase.

Cinematografia sa cuprinde teme profunde, de la cele mai întunecate la cele mai luminoase, păstrând mereu abordarea unui poet în căutarea adevărului dincolo de aparențe.

Ultimul său film, „Salò o le 120 giornate di Sodoma” (1975), inspirat din opera Marchizului de Sade, a fost interzis în multe țări, fiind considerat un clasic greu de privit.

Până în acea perioadă, Pasolini devine critic al societății, atacând clasa politică și consumerismul, transformându-se din artist în intelectual militant, considerat periculos de regimul în vigoare.

Moartea sa, în același an cu debutul filmului, rămâne misterioasă și controversată: trupul său este găsit brutalizat pe o stradă din Ostia, lângă Roma. Giuseppe „Pino” Pelosi, un tânăr de 17 ani, a recunoscut crima, menționând avansuri sexuale din partea artistului, dar ulterior și-a retractat mărturia, sugerând că Pasolini ar fi fost asasinat politic.

Se discută despre urme de ADN identificate la locul crimei, iar în 2023, s-au făcut solicitări pentru redeschiderea cazului, dar acestea au fost respinse.

În Bologna, Pasolini a găsit muzica poeziei. A învățat fotbal pe terenurile din oraș, iar la Roma s-a confruntat cu realitatea dură. A scris cu pasiunea celor marginalizați, a filmat cu sensibilitatea celui care a suferit. A iubit fotbalul la fel de intens cum a iubit literatura. A crezut în artă și sport ca singurele forme de eliberare.

– Publicat sambata, 27 septembrie 2025, 13:15 / Actualizat sambata, 27 septembrie 2025 13:20

Poeții străzilor, dialectului, scenariști, regizori, actori, eseiști și uneori chiar fotbaliști. Gazeta Sporturilor continuă seria dedicată convergenței artei și sportului, prezentând povestea lui Pier Paolo Pasolini (1922-1975).

Bologna era un centru cultural vibrant în perioada interbelică, un loc prin care treceau artiști, scriitori, politicieni și filozofi. În același timp, era un epicentru al turbulențelor politice: într-o vreme când Mussolini controla societatea, Bologna s-a afirmat ca un bastion al „rezistenței roșii”, influențându-l pe tânărul Pasolini să adopte ideologii marxiste.

Născut în 1922, Pasolini a crescut într-un mediu în care modernismul și avangarda coexista, un loc unde literatura și politica erau interconectate: ziarele fasciste, mitingurile muncitorilor și cântecele socialiste se amestecau cu strigătele Cămășilor Negre. În timp ce Dante și Croce erau recitați în amfiteatre, muncitorii de la periferie se adunau în cooperative, așteptând să fie dispersați de carabinieri.

Artistul a crescut într-o familie cu rădăcini burgheze și militare. Tatăl său, ofițer cu simpatii fasciste, iar mama, profesoară, fiind cea care i-a insuflat dragostea pentru artă.

Pier Paolo Pasolini: „Fotbalul este o prelungire naturală a corpului”

Contextul social și politic al vremii a influențat profund pasiunea lui Pasolini pentru fotbal: în perioada în care majoritatea adolescenților admirau acest fenomen, echipa locală (FC Bologna) câștiga titlul de campioană a Italiei de mai multe ori (1936, 1937, 1939, 1941), transformând fotbalul într-un reper comunitar pentru tinerii din Bologna.

„Sunt un susținător al Bolognei. Primul meu sport a fost floreta, dar pe la 15 ani am descoperit cu adevărat fotbalul; atunci, Bologna era o echipă mare.” Aceasta este mărturia lui Pasolini din anii '70.

Pentru un tânăr cu o sensibilitate învățată, fotbalul adaugă un strop de romantism în viața sa. Pasolini juca aproape în fiecare zi, afirmând „Fotbalul este o prelungire naturală a corpului.” Bologna interbelică era pentru el un oraș dual: catedralele și bibliotecile îi hrăneau inspirația, stadionul și străzile formându-i viziunea asupra vieții.

Poezie și rădăcini din cartier

A început studii la Facultatea de Litere și Filozofie în 1939, la doar 17 ani, scriind versuri care abordau teme precum natura, mediul rural și dialectul.

Atragerea sa pentru dialecte, în contextul Italiei fasciste, era un act de rebeliune, regimul considerând limbajele locale inferioare și promovând o limbă standardizată.

Fotbalul nu era doar un sport, ci și un mijloc de exprimare; Pasolini continua să joace și în timpul studiilor, afirmând că „fotbalul este un limbaj. Jucătorii sunt autorii, pasele sunt sintaxa, iar golurile reprezintă poezia”.

„Îmi păstrez fidelitatea echipei, chiar și cu supărări. Nu pot să nu țin cu Bologna. Merg frecvent la stadion. După o înfrângere, am jurat că renunț, dar, de fapt, a fost doar o supărare temporară.”

– Pier Paolo Pasolini

În 1942, înregistrează volumul „Poesie a Casarsa”, o colecție de poezii în dialect firulan, recunoscută rapid ca fiind una dintre cele mai originale voci poetice ale epocii. Astfel, chiar înainte de a absolvi, devine un poet debutant și apreciat.

Războiul interveni, iar Pasolini se refugiază în Casarsa, satul natal al mamei sale, unde continuă să scrie poezii și să predea.

Controverse și provocări

La sfârșitul anilor ’40, Pasolini publică în reviste importante din Italia, însă și scandalurile încep să apară.

Într-o Italie catolică și fascistă, homosexualitatea sa devine o sursă de probleme. În 1949, este acuzat de „coruperea minorilor” și „acte obscene în public”, situație care îi aduce excluderea din Partidul Comunist Italian și pierderea locului de muncă.

Aflându-se în exil în Casarsa, Pasolini se mută la Roma, unde descoperă o lume de „ragazzi di vita”, pe care îi transformă în personaje literare și cinematografice în romanul „Ragazzi di vita” (1955).

Opera sa stârnește critici feroce, fiind acuzat de vulgaritate și imoralitate, iar autoritățile italiene îl anchetează pentru „pornografie”.

Pasilini câștigă procesul, dar scandalul crescând îi aduce succesul printre cititori.

Fotbalul își păstrează un rol social central atât în „Ragazzi di vita”, cât și în romanul „Una vita violenta”, unde devine decor literar al visurilor tinereții, sărăciei și vieții de cartier.

„Fotbalul este un limbaj, iar jucătorii sunt poeți și prozatori.”
– dintr-un articol „Il Giorno”, 3 ianuarie 1971

În anii '60, organizarea de meciuri între scriitori, actori și muncitori îl consacră, Pasolini subliniind fotbalul ca „ultimul ritual sacru al epocii noastre”.

„Fotbalul este un limbaj cu propria sa poezie, iar jucătorii sunt scriitori în carne și oase.”
Pier Paolo Pasolini

Un film apreciat chiar de Vatican

Pasolini își începe cariera cinematică cu „Accattone” (1961), un film despre un proxenet din mahalalele Romei. Roma apare constant în opera sa, reprezentând o comunitate urbană a celor excluși.

Ulterior, filmele „Mamma Roma” (1962), „Uccellacci e uccellini” (1966), „Teorema” (1968), precum și filmele mitologice (Edipo Re, Medea) și din „Trilogia vieții” („Decameronul”, „Povestirile din Canterbury”, „O mie și una de nopți”).

De multe ori, Pasolini a folosit actori neprofesioniști, atrăgând talentul din comunitățile muncitorești.

Un moment semnificativ este filmul „Il Vangelo secondo Matteo” (1964), când un comunist homosexual realizează un film despre Hristos, fiind bine primit chiar de Vatican. Pasolini câștigă astfel recunoaștere în cercurile catolice pe care le-a criticat anterior.

Legătura sa cu cinematografia se îmbină cu o căutare neîntreruptă a adevărului, explorând teme universale, de la cele mai întunecate till cele mai luminoase.

Ultimul său film, „Salò o le 120 giornate di Sodoma” (1975), inspirat de opera lui Marchizul de Sade, a fost interzis multă vreme, considerat un clasic greu de privit.

În acești ani, Pasolini devine critic al societății, atacând clasa politică și consumerismul. Astfel, din artist devine un intelectual militant, văzut ca o amenințare pentru autorități.

Moartea sa, în același an cu debutul filmului, este la fel de misterioasă: trupul său este găsit complet mutilat pe o stradă din Ostia, iar Giuseppe „Pino” Pelosi, un tânăr de 17 ani, recunoaște crima, dar mai târziu își retractează mărturia, sugerând că Pasolini ar fi fost asasinat din motive politice.

În 2010, urme de ADN sunt identificate la locul crimei, iar în 2023, au fost solicitate redeschideri de caz, bazate pe noi dovezi, dar cererea a fost respinsă.

La Bologna, Pasolini a găsit inspirația pentru poezie. A învățat fotbal pe terenuri, iar la Roma a trist să descopere o realitate dură. A scris cu pasiunea celor marginalizați și a filmat cu sensibilitatea unui artist înfruntat. A iubit fotbalul la fel de intens cum a iubit literatura. A crezut cu tărie în artă și sport ca forme esențiale de salvare.