Cum se poate întâmpla ca un tânăr plin de viață să își piardă viața la nici 20 de ani? Este vorba despre un tânăr activ, care a practicat sport și a beneficiat de un monitorizare medicală constantă.
Cu câțiva ani în urmă, am aflat de povestea lui Luca, un tânăr care juca la echipa de juniori FCSB. Erau condiții excelente pentru el în Berceni, și a fost selecționat la diverse echipe naționale de juniori, precum U15 și U16. Am discutat cu antrenorii de la loturile naționale și am primit doar laude: un copil talentat, respectuos, bine crescut, care se străduia să depășească problemele legate de statura sa. Se referisera la el ca la un nou „Verratti”.
O suferință inexplicabilă
I-am urmărit parcursul, am fost martorul debutului său pe scena fotbalului, știam că a fost împrumutat la Metaloglobus, dar mă miram că nu juca acolo. Acum o lună, am discutat cu o rudă de-a lui Luca, unchiul său, care mi-a spus că tânărul nu mai merge la antrenamente de jumătate de an. Avea episoade frecvente de febră, se simțea amețit, iar medicii nu reușeau să găsească un diagnostic clar. Deși i s-a prescris un tratament, situația lui s-a îmbunătățit doar parțial.
Apoi, vinerea trecută, am văzut un anunț trist pe site-ul Gazetei, cu o fotografie a lui Luca și vestea care a fost afișată ore întregi. O moarte brutală devine mereu centrul atenției în asemenea situații…
Luca Manolache, în tricoul echipei FCSB
Cazul medical revine medicilor
Am auzit declarațiile lui MM Stoica, care s-a arătat dezamăgit că cei de la Academie nu l-au informat despre problemele de sănătate ale tânărului. După ceremonia de înmormântare, afirmațiile sale au fost revizuite, absolvind de responsabilitate atât echipa de la Academie, cât și pe cei de la Metaloglobus.
Probabil că MM a realizat că, indiferent de statutul fotbalistic al tânărului, problemele de sănătate sunt în sfera de competență a medicilor, nu a antrenorilor sau oficialilor.
Se putea face mai mult?
Dar ce fel de competență există atunci când un tânăr suferă de slăbiciune fizică de luni de zile, având perioade când se simte mai bine și alteori, mai rău, dar ieșind la o cafea cu prietenii, iar apoi căzând din senin? De ce nu a fost internat, de ce nu i s-au făcut analize complete? Dacă în țară nu s-a reușit să se descifreze diagnosticul, de ce nu a fost trimis la tratament în străinătate, unde s-ar fi putut obține ajutor?
De ce a fost informat că sănătatea se îmbunătățește, în timp ce a colapsat atât de brusc și tragic? Cum de a ajuns să moară, așa cum susțin apropiații lui?
Soarta a decis…
Viața continuă, dar aceste întrebări persistă, iar cu timpul se vor diminua, dar nu vor dispărea. De obicei, reacționăm la astfel de vești cu resemnare, rostind o rugăciune și punând totul pe seama sorții nefavorabile, spunând „atâtea zile a avut el, săracul”. Oare chiar atât de puține? Nu cumva ar fi avut parte de mai multe zile, dacă dorința de a ajuta ar fi fost mai puternică, chiar și cu șanse minime, în fața destinii?
