Cinci ani fără Maradona. Cinci ani în care lumea a mers înainte, dar sufletul fotbalului a rămas o clipă în urmă, ca un copil care întârzie lângă poarta școlii, sperând că poate va veni tatăl să-l mai ia încă o dată în brațe.
Așa a plecat Diego, nu ca un muritor, ci ca o constelație desprinsă din cerul Americii de Sud, alegând să rătăcească într-o altă galaxie.
Dacă Borges spunea că tango-ul reprezintă o întoarcere, Maradona a fost o fugă cosmică, o aventură spre toate direcțiile, o contradicție vie, un om care a ars în el toate bibliotecile sud-americane. În driblingul său se ascundeau pagini din “Labirintul de la Babel”, iar în privirea lui, tristețea unui bătrân colonel ce așteaptă o scrisoare promisă de stat, în furia sa curgea sângele lui Aureliano Buendía, amestecat cu praful drumurilor argentiniene. Diego n-a fost doar un fotbalist, ci un personaj de roman, prea mare pentru a fi încadrat între două coperte.
Momentul straniu de la înmormântare
A avut o viață asemănătoare cu cea a unui erou din povestirile lui Cortazar: absurdă, fantastică și uneori greu de crezut. Un cronopiu, cum ar spune Cortazar, adică un visător cu ghete, un magician care sfida gravitația, mingea părea a fi o monedă pe care o fura prin degetele destinului.
Și apoi, oile. Oile acelea sud-americane, rătăcite, năvălind ca un stol de umbre albe în ziua înmormântării, alergând pe lângă mașina funerară, filmându-se și cântând. A fost un spectacol grotesc și sublim, un carnaval al durerii, un Macondo întors pe dos. În nebunia lor, părea că sunt oi apocaliptice coborâte dintr-o povestire de Sabato, animate de credința că atingând sicriul ating o fărâmă de divinitate.
Am privit totul cu uimire și revoltă: acești oameni nu s-ar fi purtat cu mai mult fanatism nici dacă asista la înmormântarea lui Iisus. În Argentina, moartea nu e solemnă, ci teatrală, colosală, un ultim tango dansat de vieți obișnuite în jurul unui destin extraordinar. Acolo, suferința nu se șoptește. Se strigă. Se cântă. Se trăiește cu sângele până la ultimul strop.
Cântat până la sfârșitul lumii
Maradona este prezent în cântecele lor, în poeziile neoficiale ale tribunelor, în “La mano de Dios” a lui Rodrigo, în “La vida es una tombola” a lui Manu Chao, în felul în care Argentina transformă realitatea în mit, iar mitul în obiect de cult zilnic. El e un Borges fără biblioteci, un Marquez fără Macondo și un Sabato fără subterane, și totuși, este toate acestea deodată. Numai în America de Sud un geniu poate trăi ca un roman și muri ca o epopee.
60 de ani pot părea mulți pentru un geniu, ai dreptate. Geniile nu îmbătrânesc; ele se erodează, se rup, se sting în excese, cad din cer precum meteoriți care au ars prea intens. Maradona a fost un continent în sine, purtând în el toată frumusețea și toată tragedia Americii Latine: sărăcie, strălucire, revoltă, poezie, credință, tumult.
Cinci ani fără el. Dar Diego trăiește în felul în care trăiesc marile personaje: nu în viață, ci în destin. În fiecare mingea atinsă cu disperare, în fiecare copil care încearcă o fentă imposibilă, în fiecare bătrân argentinian care își pune mâna pe inimă când aude numele lui. Maradona nu a dispărut. S-a mutat doar în altă metaforă.
