Mircea Lucescu, interviu deosebit în Italia: De la Ceaușescu la casa distrusă în cutremur și darul de la Pele

„- Ce fel de jucător a fost Mircea Lucescu?”
– Eram un extrem cu abilități excelente de centrări, datorită cărora Dudu Georgescu a câștigat „Gheata de Aur”. Am activat 10 ani la Dinamo București, am ajuns la echipa națională și, în 1970, am fost căpitanul României în fața Braziliei lui Pelé, având chiar ocazia să joc pentru Fluminense. Am fost recunoscut la un turneu pe Maracana, între România, Flamengo, Vasco da Gama și Independiente. Am fost desemnat cel mai bun jucător al turneului, iar premiul a fost un radio auto. Apoi, în 1977, Bucureștiul a fost lovit de un cutremur…

– Ce s-a întâmplat în acea perioadă?
– Casa mea a fost distrusă și am fost nevoit să fug. La Hunedoara am primit ajutor, iar eu am contribuit la evoluția lor: am devenit jucător-antrenor. Nu m-am aliniat complet la fotbalul standard, ci am dezvoltat o filosofie proprie. Am pus accent pe educație la toate nivelurile, disciplină nu prin impunere, ci prin respect, și instruire: îi duceam pe băieți la muzee, teatru, fabrici, pentru a le îmbogăți perspectiva. La final, am implementat tactici diverse, jucând ultra-ofensiv: controlul mingii, pătrunderi, crearea de spații, presiune, faulturi tactice – ceea ce se practică azi, eu făceam acum 50 de ani.

Interviul lui Mircea Lucescu pe 24 decembrie 2025

Perspectiva lui Lucescu asupra fotbalului din România în perioada comunistă

– Cum caracterizați fotbalul pe vremea lui Ceaușescu?
– Era imposibil să câștig campionatul cu Dinamo din cauza influenței fiului lui asupra Stelei, iar poziția mea era delicată, conducând și echipa națională. Am acționat după viziunea mea: am adus 3-4 tineri din cluburi de provincie. Toți erau împotrivă, așa că le-am organizat un meci amical: echipa mea împotriva unei selecții de jucători din București, formată de jurnaliști. Am câștigat cu 3-1. Atunci, au înțeles că ideile mele funcționează. În pregătirea pentru calificările la Campionatul European din 1984, am dus echipa în America de Sud, jucând împotriva Argentinei, Chile și Peru. În El Salvador a fost o revoluție și am fost nevoiți să fugim noaptea… Dar acestea ne-au fost de mare folos, am câștigat grupa, învingând chiar și campioana mondială, Italia. După demiterea mea din 1986, trei ani mai târziu, Ceaușescu a căzut, iar eu am obținut campionatul și cupa. Știți unde eram când am aflat vestea?

– Unde?
– La Cagliari, invitat de președintele Anconetani la meciul Italia – Argentina. Până la urmă, am acceptat propunerea lui pentru că îmi plăcea. Lucrul cu el era însă complicat, dorea mereu să fie în centrul atenției. Îmi amintesc cum arunca sare pe teren. Am amintiri plăcute despre el – un om bucuros, catolic dedicat, care nu rata o liturghie în „Piazza dei Miracoli”, generos: la fiecare cantonament de la Montecatini le oferea cadouri jucătorilor. Dorea și profit, vindea câte un jucător pe lună, iar la final mi-a arătat și mie ușa. Am ajuns la Brescia din întâmplare. Președintele Corioni m-a căutat, dar mă doreau și Standard Liège și Porto. Așa că, împreună cu familia, am scris trei bilețele și am tras la sorți. Ciudat, la tragere, unul lipsea. L-am găsit după două zile, lipit sub un pantof: Brescia. A fost un semn al destinului.

– Corioni, un președinte legendar.
– Un om cu un simț extraordinar. Italia avea jucători din diferite coloni: olandezi la Milan, germani la Inter, uruguayeni la Cagliari… așa l-am convins să creăm o Brescia românească. L-am adus pe Hagi, care nu era mulțumit la Real; a avut încredere în mine și a făcut o alegere înțeleaptă, doi ani mai târziu jucând un Campionat Mondial remarcabil, iar Cruyff l-a invitat la Barça. Lucrul bun cu Corioni era că aveam oportunitatea să promovăm tineri, el era mulțumit, pentru că îi vindea apoi. L-am introdus pe Pirlo la 16 ani, iar după ce am fost egalați, a trebuit să discut cu Luzardi, care mă critica pentru că am bagițat puștanul…

– Să discutăm și despre Moratti.
– Un veritabil gentleman, a încercat să mă convingă să rămân. La acel Inter însă, aveam 10 jucători care le expirau contractele, iar el anunțase că va aduce pe Lippi, ceea ce m-a pus în dificultate. Totuși, Moratti este sufletul clubului; pasiunea lui este evidentă, simbolizează o epocă de aur a fotbalului italian, care acum a dispărut: fonduri, consorții, străini… Fotbalul a evoluat dintr-o simplă distracție într-un eveniment. Moratti iubea atacanții; dacă ar fi adus și câțiva fundași, poate Inter ar fi câștigat mai mult.

Îi observ pe Neymar și Casemiro – excepționali, dar mi se spune că este imposibil să-i aducem. Însă ceilalți? Așa au ajuns Douglas Costa, Teixeira și Fernandinho. Am creat un sistem prin care Șahtior s-a remarcat și, atunci când vindeam un jucător, aveam deja un înlocuitor pregătit. Akhmetov a investit totul în echipă, construind cel mai frumos stadion din Europa, înfruntând echipe mari, având jucători talentați ce jucau splendid.

Am câștigat Cupa UEFA și am ajuns în sferturile de finală ale Ligii Campionilor de mai multe ori. Este complicat să impui o echipă din Europa de Est la un asemenea nivel. Dacă nu ar fi fost războiul din Donbas, poate am fi câștigat chiar Liga Campionilor. Akhmetov este un președinte minunat, pentru că vrea să învețe. După meciuri, mergeam la cină sau la karaoke, pentru că îi place să cânte; discutam despre fotbal și viață.

– Mircea Lucescu, despre perioada petrecută la Șahtior

Un triumf neașteptat cu Dinamo Kiev

Câțiva ani mai târziu, Lucescu a preluat rivala Dinamo Kiev: „M-au sunat și am crezut că vor un sfat amical. În schimb, mi-au propus să preiau echipa, care pierduse titlul cu 23 de puncte în urmă. Am acceptat și, cu aceiași jucători, am câștigat cu 11 puncte avans”, a adăugat selecționerul României.

„Într-o zi, mi-au spus că au intrat 30 de milioane în conturi și m-au întrebat pe cine să cumpărăm. Am răspuns: pe nimeni, mai bine faceți o nouă sală de fitness și luați microbuze pentru juniori. Acestea sunt cumpărături care rămân”, a mai spus Lucescu.

Amintirea prețioasă de la Pelé

Lucescu păstrează cu mândrie o amintire de neuitat de la întâlnirea cu Pele. În 1970, a schimbat tricouri cu marele jucător la finalul unui meci. „Încă îl am. Murdar de noroi, nu l-am spălat niciodată. L-am înrămat, acum este expus într-un muzeu”, a încheiat Lucescu.