Ioan Petcu, fost jucător cu 363 de meciuri și 135 de goluri în Liga 1, discută despre influența lui Mircea Lucescu în fotbalul românesc și începuturile carierei sale de antrenor. Fostul mijlocaș, care nu a fost selectat pentru echipa națională din cauza lui Ilie Balaci și căruia Hagi i-a disputat titlul de golgheter, portretizează fotbalul din „epoca de aur” în dialog cu jurnaliștii din Hunedoara.
Hunedoara, un oraș ambivalent: în centrul său, timpul pare să fi progresat – străzi îngrijite, clădiri moderne, aer curat. La periferie, trecutul încă persistă. Blocuri gri, tăceri lungi, siluete nemișcate de 35 de ani.
Însă, pentru mulți dintre cei care au scris istoria echipei Corvinul, Hunedoara este acasă. Deși au atins gloria și ar fi putut să trăiască oriunde, puțini s-au îndepărtat. Au rămas aici, printre ziduri sincere și amintiri neuitate. O liniște ce derivă nu din resemnare, ci din educație.
Condiția fizică a lui Ioan Petcu este la fel de bună la cei 66 de ani. Ochii săi, de un albastru vibrant, emană un calm care impresionează. Vorbește cu blândețe, aproape șoptit uneori. Blajin și fără emfază, dar cu o certitudine contagioasă. În prezența sa, graba nu își are locul; te invită să încetinești, cu o bunătate tăcută.
Ioan Petcu: „Pentru Lucescu, educația era la fel de importantă ca fotbalul!”
„Tot ce făceam în timpul liber era să jucăm fotbal. În spatele blocului, pe terenuri improvizate, la școală, pe terenuri de handbal. În fiecare zi jucam pe orice fel de suprafață”, își amintește el.
Chiar dacă pentru el fotbalul a rămas mereu o joacă, Ioan Petcu a realizat devreme că poate face carieră din asta: „Prin clasa a cincea, am început să mă gândesc serios la fotbal. Am fost încurajat în special de tatăl meu, care dorea cu ardoare să joc fotbal. M-a dus la stadionul Corvinul.
Prima satisfacție a venit în clasa a opta, când am câștigat campionatul pe școli. Am simțit pentru prima dată gustul competiției. Antrenorul Dumitru Pătrașcu m-a selectat atunci. Mi-a spus: «Văd că ești serios, de astăzi trebuie să vii zilnic». Eram foarte atent la școală, întotdeauna printre cei mai buni, dar am reușit să îmbin ambele activități.”
Era un moment crucial în istoria Corvinului. Lucescu a sosit în Hunedoara în 1977. Eu am fost ales între juniori pentru echipa mare. În acel an, chiar am retrogradat. El era ca un părinte sau un frate mai mare pentru noi. Împreună cu el era și Radu Nunweiller.
Peste câteva luni a venit și Florea Dumitrache. Erau jucători de mare valoare în fotbal, unde aveai multe de învățat. Mai mult decât atât, erau oameni extraordinar de umili. Nu exista nicio diferență între ei și noi.
În mod special ne-a impus nea Mircea, care după antrenament ne ținea câte o jumătate de oră. Ne învăța cum să centrăm, cum să lovim de pe diverse unghiuri. Pe lângă antrenamente, el era practic ghidul nostru din teren: ne încuraja și ne îndruma. Ulterior a devenit antrenor principal și a transformat Corvinul.
Dincolo de fotbal, Lucescu sublinia importanța educației. Mergea la casele noastre și discuta cu părinții. A venit chiar și la ai mei de câteva ori – stătea de vorbă cu mama și tata, le explica cum să mă susțină, ce să îmi permită. Avea răbdare cu fiecare. Nu făcea asta zilnic, evident, dar lunar îi vizita pe jucători. Chiar și în cazul celor care nu aveau părinți implicați, găsea mereu o cale să fie aproape de fiecare
– Ioan Petcu – fost mijlocaș Corvinul
„A observat ceva special în grupul nostru de 9-10 jucători și s-a concentrat pe acest nucleu. Pe ceilalți i-a îndepărtat, având jucători din toată țara. În primul an am promovat în Divizia A. Iar echipa respectivă a rezistat 10-12 ani.”
În meciurile de acasă, după primele 15-20 de minute era deja 3-0. Începeam puternic, asaltând adversarii, marcând rapid și încheind meciurile în avantaj
Ioan Petcu – fost mijlocaș Corvinul
„Lucescu a promovat întotdeauna tinerii. Ne-a spus: «Trebuie să fiți educați, să studiați, nu neglijați asta». Așa ne-a insuflat obligația de a face școală. Chiar glumeam că trebuia să ne numim Sportul Studențesc Corvinul Hunedoara.
El se ocupa personal de fiecare jucător. Mă lua deoparte, îmi spunea că am potențial, dar că trebuie să lucrez intens pentru a îmbunătăți partea fizică, astfel încât să pot progresa. Am jucat la toate naționalele de juniori.”
Ioan Petcu: „Ne-a dus peste tot: Italia, Israel, China, Egipt!”
Referitor la tânărul antrenor Mircea Lucescu, Ioan Petcu explică ce l-a diferențiat: „Era mereu bine informat. Chiar și acum este. Era un pedagog desăvârșit, reușind să formeze o echipă unită. După meciuri, indiferent de rezultat, ne întâlneam cu familiile noastre, discuta despre desfășurarea jocului, unde am greșit și unde am excelat. Aceasta a fost prima lui calitate.
Lucescu era implicat și în aspectele noastre personale: ne însoțea la examenul de conducere, se interesa de situația noastră de la școală și de problemele acasă, fiind prezent constant pentru noi. De asemenea, reușea să valorifice calitățile fiecărui jucător.
Știa, de exemplu, că aveam dificultăți pe faza defensivă și lucra cu mine pe diverse scheme de atac, până când acestea deveneau reflex.
Nu am jucat atât de mult la naționala mare, dar cum spunea și Lucescu, eram pe aceeași poziție cu Ilie Balaci. A fost net superior și mai talentat. Totuși, am fost acolo și sunt mândru că am atins această performanță. Pentru mine și, cred, pentru orice fotbalist, aceasta este cea mai mare realizare: să ajungi acolo
– Ioan Petcu – fost mijlocaș Corvinul
Un aspect rar întâlnit în perioada respectivă erau deplasările externe. Ca jucător al Corvinului, însă, aveai ocazia să călătorești: „Am fost în Italia, Israel, China, Egipt; unde nu am fost? A fost un avantaj că l-am avut pe Lucescu, venind de la Dinamo și având relații. Cel puțin de două ori pe an mergeam în turnee în afaceri.
Dinamo avea atât de multe turnee de onorat încât ne mai includeau și pe noi. Este o oportunitate unică, unde întâlneam adversari puternici, formându-ne ca jucători. Atunci când reveneam în țară, jocul părea mai ușor.
Am beneficiat de anumite avantaje pe care nu toată lumea le avea. Jucam foarte ofensiv, fără să facem pase înapoi. Astăzi, fotbalul a devenit mai tacticizat, dar era o plăcere să jucăm pe stadioane pline, încercând mereu să dăm goluri și să oferim spectacol.
Corvinul. Sfârșitul. Străinătatea: „Pentru mine a fost o experiență diferită.”
Deși Corvinul era o echipă ce atrăgea susținători, inevitabil, aceasta avea să se destrame: „Primul semn de alarmă a fost plecarea lui, când s-a dus la națională. El a afirmat că vom supraviețui cel puțin 10 ani cu acest nucleu, și așa a fost.
Echipa a retrogradat după aproape un deceniu. Odată cu plecarea lui, și jucătorii au început să plece. Andone, Rednic au mers rând pe rând, puterea echipei a început să slăbească. Ne-am menținut un timp la un nivel înalt, dar nu ca înainte.
După Revoluție, ca mulți jucători români, Ioan Petcu a decis să plece în străinătate: „Am ajuns în Cipru, unde am stat un an. A fost o perioadă diferită pentru mine: aici totul era planificat, cu pregătiri stricte.
Aici intram în cantonament cu câteva zile înainte de meci. În Cipru, aveam doar două antrenamente pe săptămână. Practic, se desfășurau seara când era mai răcoare. La meciuri, ne spunea să venim cu două ore înainte. A fost o experiență inedită pentru mine, dar per total, a fost un an plin de amintiri plăcute.
„M-am întors pentru că în 1991 au fost impuse reguli pentru jucătorii străini. Eram în vacanță acasă când m-au contactat spunându-mi că nu se mai poate. Am decis să revin la Hunedoara, unde toți s-au bucurat. Antrenorul era Jacky Ionescu. Ne pregăteam pentru un cantonament la Sovata când, cu două zile înainte, m-a sunat antrenorul Ladislau Vlad. El m-a dorit la Diosgyori în Ungaria. I-am explicat că nu pot, dar m-a convins. Și așa am ajuns în Ungaria, poate a fost o greșeală, dar a trebuit să mă împac cu asta.”
Barajul cu Sportul: „Dan Dragoș Crăciun a fost pentru noi o problemă!”
„În acele zile am ajuns la baraj împreună cu Romică și Gabor. A fost o dublă cu o echipă din Budapesta. Erau încântați de noi. Am semnat pe un an. Apoi m-au sunat de la echipă, explicând că trebuie să ajutăm echipa – deși aveam deja 30 de ani.
Ne-au propus să intrăm în conducere: eu președinte, Gabor antrenor. Am cedat, după atâta timp de cantonamente. Din păcate, am retrogradat în 1992, având oportunitatea să revenim în prima divizie, dar nu am reușit.
Sportul era o echipă bine susținută, antrenată de actualul președinte al LPF, Gino Iorgulescu: „Arbitrul ne-a nedreptățit atunci. A fost o mare lovitură pentru noi, la Sfântul Gheorghe, iar deciziile au fost tot timpul împotriva noastră, favorizând Sportul!
Corvinul a ratat șansa barajului, un moment greu în calea promovării.
Am avut o echipă bună. Totuși, arbitrul nu ne-a permis să acționăm liber, tot timpul erau decizii împotriva noastră. Unicul gol a fost realizat dintr-o greșeală a noastră, iar scorul final a fost 1-0. Toate deciziile păreau să fie împotriva noastră, favorizând Sportul.
Mulți ani mai târziu, în 2010, am ajuns la FC Bihor. Am discutat acolo și imediat m-am întâlnit cu Dan Dragoș Crăciun. Când m-a văzut, s-a schimbat la față!
Aranjamentele cu Dinamo: „Ce faceți, pregătiți nuntă? Avem meci cu Dinamo mâine!”
Deși afirmă că nu a fost implicat în meciuri trucate, când vine vorba de Dinamo, Ioan Petcu revine cu recunoașteri: „Era o practică recunoscută că… așa erau vremurile.” – „De pildă, mă chemau la Deva pentru a discuta anumite chestiuni și spuneau: «Trebuie să facem un egal, este nevoie de asta».”
Când a fost întrebat dacă Lucescu a fost în vreun fel implicat, Ioan a răspuns categoric: „Nu! El dorea mereu să ne încurce pe Dinamo, cum am și reușit în Cupă.”
Eliminarea având o poveste interesantă: „Jucam la Sibiu în sferturile de finală ale Cupei. Ne-a spus clar: «Trebuie să-i învingem, suntem mai buni».
În seara meciului, eram în cantonament la o pensiune din oraș, iar în sala de mese era o nuntă. Când a aflat, nea Mircea a coborât nervos: «Ce faceți, mă, nuntă? Cum să doarmă băieții?».
Ne-a scos pe toți afară, spunând: «Mergeți acasă, odihniți-vă!» și ne-a lăsat liber. Totuși, am ieșit să ne relaxăm, dar în seara meciului nea Mircea a apărut din nou între noi.
Ne-a încurajat, spunând: «Dacă mâine nu-i învingeți pe Dinamo, ați terminat cu mine!».
Bineînțeles, această motivație ne-a impulsionat, am jucat foarte bine și am reușit să-i învingem. Eu și Gabor am fost decisivi: el a centrat și eu am marcat. A fost o victorie meritată și plină de emoție – pentru că voiam să-l facem mândru”, dezvăluie fostul fotbalist.
„Nu am amintiri negative legate de Mircea Lucescu. Relația noastră a fost prea bună. Chiar și când greșeam – eram tineri și făceam greșeli – niciodată nu ne-a certat ca alții. El știa că erau simple greșeli, avea încredere în noi”
– Ioan Petcu – fost mijlocaș Corvinul
Ioan Petcu: „Lucescu știa să te corecteze fără a te descuraja”
În urma discuțiilor avute la Hunedoara, am întâlnit și un fost jucător al Corvinului, care menționa că Lucescu avea favoriți și că unii colegi se simțeau neglijați. Am deschis subiectul și cu Ioan Petcu:
„Nu pot să accept că Mircea Lucescu ar fi făcut vreodată diferențe între jucători. A fost întotdeauna corect și integru, a încercat să formeze o echipă unită.
Așa a fost și la noi – a reușit să creeze un nucleu puternic, iar apropierea lui față de noi era sinceră. Dorea ca echipa să nu simtă presiune, cum se întâmpla cu antrenorii mai duri. El știa cum să te corecteze fără să te frustreze, încurajându-te chiar și în momentele dificile.”
Cu Dinamo aveam o prietenie mai veche. Ei aveau echipe puternice, nu cred că era nevoie de vreo înțelegere.
Ioan Petcu – fost mijlocaș Corvinul
Cum a ajuns aproape la Steaua: „Ne-au dus la frizerie cu pușca la spate.”
Întrebat despre regrete, Ioan Petcu povestește un episod interesant: „Un regret ar fi că, deși am fost mereu în topul golgheterilor, nu am reușit să câștig titlul. Am peste 150 de goluri în Divizia A, dar în anul în care aveam șanse mari, Hagi mi-a luat titlul.
Al doilea moment a fost când am fost aproape să plec la Steaua, pe când eram în armată. Ne-au chemat, pe mine și pe Romică Gabor, pentru formalități, dar am ajuns direct în unitate, să fim tunși la zero. Era greu să faci asta în oraș, să fii plimbat ca un prizonier.
Când erau să ne ducă la București, am sunat imediat pe nea Mircea: «Suntem aici, la unitate». A fost surprins: «Ce căutați acolo?». A venit personal să ne ia.
Când ne-a văzut cu părul tuns, a început: «Băi, cum ați lăsat să ajungeți așa?!» Ne-a explicat că acesta nu era modul corect de a fi despre noi. A mediavertizat cu cei de acolo și ne-a scos de acolo. M-am întors acasă, am făcut jurământul, dar episodul transferului a căzut.
La un meci mai târziu, la Corvinul, am participat amândoi la un gol, iar publicul nu știa cine a marcat și cine a pasat”, a relatat fostul mijlocaș.
