Moartea lui Ion Iliescu nu a marcat sfârșitul unei eră. Încheierea implică, într-un fel sau altul, acceptarea lumii pe care o lași în urmă. Iliescu, fost lider de stat care a valorificat revolta populară din decembrie 1989, influențat de forțe care au lăsat în urma lor multe întrebări și enigme, a lăsat un impact profund asupra societății.
Datorită unui stat vulnerabil, care nu a avut curajul de a-i solicita răspunderea unuia dintre cei mai controversați lideri din istoria recentă a României, s-au perpetuat multe nedumeriri.
Decesul lui Iliescu aduce la suprafață un val de nostalgici, ca și cum nu ar fi fost suficient deja lamentațiile asupra lui Nicolae Ceaușescu. Conform unui sondaj recent, aproximativ 66% dintre români simt o nostalgie pentru figurele din trecut. Una dintre vocile din media a afirmat, sub anonimat, că „Iliescu a fost intens hăituit în ultimele zile!”
Ion Iliescu, figura emblematică a tranziției post-revoluționare
Dacă a fi hăituit înseamnă a trăi o bătrânețe lipsită de obstrucții, atunci ar fi fost mai potrivit să plătească pentru diversele tragedii cauzate în urma Mineriadelor sau după 22 decembrie 1989.
Se pare că românii au o afinitate pentru cei care fac compromisuri cu puteri externe. De-a lungul istoriei, nimic nu pare să-i convingă că acest lucru nu aduce beneficii nici măcar pentru ei înșiși.
Aștept cu interes să văd un moment de reculegere pentru Ion Iliescu pe stadioanele din țară, o decizie a Federației Române de Fotbal pe care nu reușesc să o înțeleg deloc. Un comentariu de pe Internet a spus că „Va fi, cu siguranță, cel mai huiduit moment de reculegere din lume!”
În rest, nu găsesc niciun motiv de bucurie. Nu mă bucur niciodată de moartea cuiva. Aș fi simțit o satisfacție reală dacă s-ar fi ajuns la o justiție adevărată și la o condamnare. Până la urmă, tot ce s-a lăsat este o liniște veșnică și îngrijiri paliative, într-o țară unde pacienții își pun celor dragi în brațe responsabilitatea de a se îngriji de ei.
O țară care te obligă să te recalifici în ultimele momente ale celor pe care îi iubești, transformându-te practic în farmacist, asistent sau medical. Încă o dată, privilegiile celor puși în funcții au fost păstrate de stat, atât în viață cât și în moarte.
O țară care organizează funeralii naționale pentru un fost președinte acuzat de crime împotriva umanității, care a cultivat neîncrederea și dezbinarea în societate, punându-ne pe un drum despicat în ultimele patru decenii.
Aceasta este adevărata sa moștenire, o povară grea pentru o nație cu un sistem educațional precar. Nu știu dacă acesta a fost scopul, dar rezultatul este evident.
