Costel Pîrnău este un bărbat căruia viața nu i-a oferit prea multe oportunități. Crescut la un orfelinat în Dorohoi și rămas fără picioare și fără un braț la vârsta de 17 ani, Pîrnău, în prezent în vârstă de 48 de ani, a decis să depășească toate dificultățile care i-au marcat existența și să devină omul dorit: a finalizat liceul, a absolvit facultatea de psihologie, a învățat să cânte la nai, a înființat o firmă de construcții, a escaladat templul incaș de la Machu Picchu, a zburat cu parașuta, a publicat o carte și, cel mai important, a creat o familie.
Gsp.ro a discutat cu Costel Pîrnău, care utilizează proteze în locul picioarelor, despre determinarea de a înfrunta provocările vieții, despre sursele de motivație și despre dificultățile de integrare a persoanelor cu dizabilități în societate.
Costel conduce mașina, lucrează, oferă discursuri motivaționale și visează să escaladeze Kilimanjaro. Își dorește, de asemenea, o lume mai tolerantă față de persoanele care nu se încadrează în tiparele convenționale – cei cu membre lipsă, cei care nu aud sau nu văd.
Este conștient că toleranța, suportul și adaptarea spațiilor publice pentru persoanele cu proteze sau în scaun cu rotile sunt încă departe de realitate în România, mai ales având în vedere că a călătorit în diverse colțuri ale lumii și a observat cum în alte societăți existența persoanelor cu dizabilități este tratată cu respect.
Divorțul părinților lui Costel Pîrnău a dus la abandonul celor cinci copii
Costel Pîrnău nu are o copilărie plină de amintiri plăcute. „M-am născut și am crescut într-o familie care a creat un mediu toxic în anii '70, caracterizat prin abuzuri fizice și emoționale. Într-o zi, părinții s-au despărțit. Suntem cinci frați, doi băieți și trei fete. După divorț, am fost abandonați. Băieții au fost duși la o casă de băieți și fetele la o casă de fete”, își amintește Pîrnău.
El descrie cu detalii orfelinatul din Dorohoi, unde a trăit în anii '80: „Bătăile erau frecvente, iar hrana era puțină. Erau bătăi de control, dar cele mai dure erau pentru a ne menține în frică, pentru că cei din jur considerau că suntem copii sălbatici. Educatorii și profesorii aveau metodele lor de disciplinare. Pe mine, cel mai mult m-au afectat nu bătăile, ci mai degrabă umilința și disprețul care ne erau arătate, mai ales prin intermediul limbajului nonverbal”, a rememorat Costel, care a crescut acolo în perioada formativă a copilăriei sale, de la clasa I până în clasa a VI-a.
A fost nevoit să învețe reguli nescrise de supraviețuire în orfelinat. „Trebuia să mă apăr și să fiu un bun sportiv. Am creat un grup de băieți pentru a ne proteja. Trebuia să fim excelenți la învățătură și puternici fizic pentru a ne asigura că nu ne atingea nimeni”, a povestit Costel, care a trăit o copilărie marcată de confruntări.
Într-o zi vântoasă de primăvară, la terasa Baraka din Parcul Herăstrău, Costel Pîrnău a povestit cum, în adolescență, a fugit din Moldova și a ajuns la Timișoara. „În noaptea aceea nu am dormit deloc în timpul călătoriei cu trenul. Mi-am imaginat un loc al libertății. Scăpasem, eram liber. Când am pus piciorul pe pământ bănățean, nu știam ce mă aștepta.
Nu știam ce înseamnă să nu ai un buletin de oraș, nici măcar de flotant. Așa că am dormit prin case abandonate, sub cerul liber, umblând pe străzi în căutarea unui loc unde să mă adăpostesc. Fără carte de identitate, accesul la hrană era imposibil, nici măcar pâine nu avea. Nu am avut gaze, apă sau lumină. Până la Revoluție, cred că am stat prin aproximativ 25 de case abandonate”, a adăugat Costel Pîrnău.
La 16 ani, Costel Pîrnău a început să lucreze pe un mare șantier din Timișoara
A reușit să finalizeze clasele a 7-a și a 8-a în Timișoara, dar educația sa s-a oprit acolo. „M-am confruntat cu semianalfabetismul dobândit în orfelinat. Lecțiile erau predate la tablă, eu trebuia să copiez fără a pune întrebări. A fost o provocare pentru mine, deoarece nu înțelegeam”, a explicat Costel, care câțiva ani mai târziu a trecut printr-un accident tragic care i-a schimbat viața.
„Trebuia să sparg cumva tiparul semianalfabetismului și al discriminării sociale. Citeam, dar nu înțelegeam, și nu știam cum să mă comport în preajma celor care erau liberi. Eu eram liber, dar nu știam cum să gestionez acea libertate, mă temeam de ea. Mă temeam de viață, de libertate, mă simțeam singur. Uneori îmi doream să mă întorc în captivitate. Dar nu mai era posibil”, a spus Costel Pîrnău.
„Libertatea era totuși mai bună. Asta e viața, alegeam între două rele. Dar sufeream că eram singur într-un oraș mare.”
Fără identitate, fără locuință, fără buletin, Costel a găsit un loc de muncă la 16 ani pe un șantier din Timișoara. „Mă simțeam distrus, fără stimă de sine și fără încredere, dar aveam dorința de a reuși. Atât de mult încât mi-am propus să învăț prin observație, imitând modelele din jur. Îi vedeam pe alții cum se comportă politicos și mă inspirau.” Acestea erau reperele morale pentru el, conștient de nevoia de a depăși prejudecățile sociale.
Costel Pîrnău: „După accidentul de tramvai, doctorii mi-au zis că inima îmi bătea pe uscat!”
Avea planuri mari – să-și procure pașaport și să călătorească în străinătate. „Dar pe 23 august 1993, o zi călduroasă de vară, am ieșit din apartament cu gândul de a merge la biserică. Am ajuns la stația de tramvai. Am pus piciorul drept pe prima treaptă a tramvaiului pentru ultima dată. Tramvaiul a pornit brusc, iar vatmanul a acționat simultan.
În acel moment, mâna dreaptă mi-a rămas prinsă între uși, iar eu am fost izbit de bordură, corpul meu lovindu-se de ciment. Îmi amintesc sunetul oaselor care se rupt și căldura care îmi cuprindea corpul. Eram conștient că viața mi se scurgea și credeam că voi muri într-o clipă.”
„Ultimele mele cuvinte, rostite cu ultimele mele forțe, au fost: «Doamne, sunt gata să mor!» Apoi am simțit că totul s-a oprit. Două persoane au coborât din cabina vatmanului. Unul dintre ei, un prieten al vatmanului, mi-a spus după mulți ani: «Când am coborât să mă uit, erai prins între roți. Îmi va rămâne în minte toată viața. Oamenii au stat paralizați de groază până când cineva a venit să te salveze».
La un moment dat, totul s-a stins. „M-am trezit a doua zi pe un pat de spital. Un medic extraordinar, doctorul Vâlceanu, m-a salvat. Spunea că, la urgență, nimeni nu voia să se atingă de mine.
„Eram pregătit pentru operație, iar inima ta bătea slab. M-am gândit că trebuie să te salvez. Am făcut tot ce am putut.”
Costel Pîrnău: „A fost o emoție profundă când am amanetat verigheta soției”
Costel Pîrnău a muncit pe șantier în timp ce a reușit să finalizeze studiile în psihologie. Ce l-a motivat să se dezvolte din punct de vedere personal și profesional?
„Contextul ne definește, arătându-ne cine suntem cu adevărat, mai ales când viața pare lipsită de amenințări. Un moment după accident a încercat să-mi răpească tot ce am realizat. M-am hotărât să fac tot ce pot pentru a schimba situația”, a explicat Costel Pîrnău.
Era anul 2000 și primul său copil, David, tocmai venise pe lume. „Avea patru luni, iar soția, Cristina, fusese disponibilizată. Trebuia să plătim ratele pentru apartamentul primit de la stat, dar nu mai plătisem de câteva luni. Eram îngrijorat, mă uitam la pensia de invaliditate. Ce să fac? Cum să împart banii?”
„M-am ridicat din pat, fără proteze, și am mers în bucătărie unde am văzut o scenă îngrozitoare. Cristina plângea și bebelușul plângea de foame. Nu exista concediu maternal. M-am uitat la ea, fără picioare, și am simțit neputința și furia. Așa că, în acel moment m-am răstit la Cristina: «Dă-mi verigheta!» Mi-a dat-o, am montat protezele și am ieșit grăbit, fără să-i spun unde mă duc, căutând o casă de amanet.”
Costel Pîrnău: „Umilința este un sentiment teribil”
Când a amanetat verigheta, Costel a resimțit umilință profundă. I s-a părut că nu poate ajunge mai jos de-atât. „M-am promis că în două săptămâni voi veni și le voi răscumpăra. Când m-am întors acasă, am lăsat banii soției, dar nu mă simțeam că sunt ai mei. Mă simțeam neliniștit.
Câteva zile mai târziu, un prieten m-a invitat să renovăm un apartament. Am muncit din greu, am lăcuit, am vopsit țevile.
„M-am gândit la vorbele prietenilor și ale familiei: «Tu cum poți? Nu vezi că nu ai decât o mână?» Aceasta m-a motivat să continui.”
A devenit psiholog clinician pentru a-i ajuta pe alții să-și depășească suferințele. „După ce am început să fac primii pași cu protezele, m-am întrebat ce pot face cu viața mea pentru a-i oferi un scop. După câțiva ani de autonomie – astăzi sunt total independent, mă îmbrac singur, îmi pun protezele și conduc – m-am hotărât că am nevoie și de o meserie pentru a depăși stigmatul social.
Pîrnău: „Am plâns când am primit diploma de liceu, la 35 de ani”
Pîrnău s-a înscris la Liceul Teologic Penticostal din Timișoara, singurul care i-a oferit această oportunitate. A lăsat uneltele și s-a dus la cursuri serale. „Aveam 31 de ani și liceul era o provocare zilnică. Mă așezam pe bancă și-mi spuneam: «Nu mai vin!» Cinci ani de liceu era o rușine.
Îi percepeam pe colegii mei ca pe un Everest. Dar seara, după câte o rugăciune, a doua zi, lucrurile păreau mai clare. Așa au trecut cinci ani. Am plâns când am primit diploma de liceu”, a povestit Costel, care a continuat cu studiile universitare în psihologie.
„A trebuit să depășesc limitările semnificative la limba română. La simulare am obținut patru. Apoi am avut meditații cu o profesoară care locuia la etajul zece. M-am prezentat cu curaj: «Vă rog, luați-mă de la zero. Nu știu mare lucru». A acceptat fără nicio taxă și am reușit să iau examenul de bacalaureat. Am mers la cursuri, chiar și când liftul se strica, trecând pe scări.
După ce am trecut de bac, am continuat la facultate”, a adăugat Costel Pîrnău.
Facultatea i-a oferit oportunitatea de a depăși stigma socială asociată lipsei unei diplome. „Când mergeți la un interviu, la ce să vă referiți? Cum să le explicați ce ați trăit? Că multe abilități umane s-au pierdut în tumultul vieții? Ne naștem cu frici – frica de zgomot și de cădere. Când ajungem la vârsta adultă, suntem copleșiți de anxietăți și temeri, inclusiv frica de judecata celorlalți. La final, nimeni nu ne va judeca.”
Costel Pîrnău a reușit să escaladeze Machu Picchu
Costel Pîrnău a povestit despre cum a reușit să escaladeze templul incaș de la Machu Picchu. „Mă aflam în Statele Unite în 2019, unde susțineam conferințe și concerte de nai. Am cerut ajutorul unui prieten pentru a-mi îndeplini visul de a vizita Machu Picchu.
Fiul său, Jonathan, m-a ajutat, și am zburat din Florida în Panama, apoi în Lima, unde am petrecut o noapte, înainte de a continua spre Cuzco și Machu Picchu. Era ziua mea, 18 mai 2019, când am ajuns acolo. Am escaladat fiecare lespede, nimic nu a fost lăsat neexplorat cu protezele mele. La un moment dat, mi-am făcut griji că o proteză ar putea ceda, așa că i-am spus lui Jonathan să fie pregătit să mă ajute.
În 2022, fără proteze, Costel a sărit cu parașuta de la 7.800 de metri, la Chicago. „A fost o experiență extremă, de la frică la bucurie. Am sărit cu un instructor, iar când am realizat că este momentul, am avut senzația că mi se oprește inima. Dar am reușit să rămân în aer timp de 20 de minute, experimentând senzații unice.”
Costel Pîrnău consideră că integrarea persoanelor cu dizabilități depinde de empatia societății
Costel Pîrnău cântă la nai, subliniind importanța muzicii în viața sa. „M-am întrebat des, cum ar fi viața fără muzică și muzica fără viață? Muzica are un rol esențial terapeutic. Indiferent dacă este muzică clasică sau bisericească, reprezintă un remediu alături de tratamentele medicale. Atunci când mă confrunt cu emoții dificile, nu vreau să le las să afecteze pe alții.”
În opinia lui Costel, integrarea persoanelor cu dizabilități în societate trebuie să înceapă cu empatia: „Este esențial să privim aceste persoane ca pe ființe umane care se confruntă cu lupte complexe. Ar trebui să le tendem o mână de ajutor, fie prin amabilitate, fie prin legi mai clare care să asigure accesul.” Accesibilitatea este un aspect crucial, reprezentând o barieră emoțională și o chestiune de egalitate.
„Încă observ în România mașini parcate pe locurile rezervate persoanelor cu dizabilități. Pentru noi, nu este un moft ci o necesitate. Oamenii cu dizabilități trebuie să trăiască cu demnitate și normalitate, nu cu jigniri și umilințe. Este esențial să vedem dincolo de aparențe și să înțelegem potențialul fiecărei persoane, să apreciem talentele lor, întrucât există multe persoane cu dizabilități cu abilități extraordinare care pot contribui semnificativ la societate, dar sunt adesea marginalizați,” a conchis Costel Pîrnău.
Care a fost cea mai mare provocare pentru Costel în toate realizările sale? „Niciuna. Fac totul din dorința de a trăi, dar ceea ce rămâne o provocare este mentalitatea multor oameni. Acum doi-trei ani, am fost la tratament. M-am dus la medicul stațiunii și l-am întrebat de ce nu mi-a prescris înot.
Răspunsul său a fost: «Am crezut că nu poți înota». Am insistat că vreau să încerc. Domnișoara care supraveghea bazinul era șocată. «Nu se poate, nu se poate». Într-un moment de spontaneitate am sărit în apă, fără proteze, și am demonstrat că pot să înot. Dar mentalitatea oamenilor a fost un obstacol inițial. Noi vrem doar să ne integrăm și să fim tratați normal.”
În 2023, Costel Pîrnău a publicat cartea „Limita este cerul”
