„Rapidul transportă o poveste umană. Plină de dragoste și candoare, în esența sa.”

De ce nu a mai mers pe stadion din martie 2024? Cum a reușit să vadă Rapidul de două ori – o dată la Casa Scriitorilor din Neptun și a două oară chiar în Giulești, împreună cu poeta Nora Iuga, care s-a născut în ianuarie 1931, anul în care Rapidul avea doar opt ani?

Și de ce Lupu, și nu Sabău? Ciotloș oferă răspunsuri și detalii interesante: citind în continuare, veți descoperi și cum Tudor Arghezi se antrena și unde puteți găsi încă ganterele sale.

– Cosmin Ciotloș, profesor universitar și autor (cine ar putea uita biografia romanțată a lui Anton Pann, apărută în seria de biografii romanțate de la Polirom?). Toate aceste realizări impresionante nu pot însă concura cu realitatea fundamentală cu care ne confruntăm: ești rapidist (precum poeta Nora Iuga, care are acum nouăzeci și patru de ani). Așadar, cea mai simplă și cea mai complexă întrebare: De ce Rapidul?
– Trebuie să spun că am avut privilegiul de a asista la două meciuri ale Rapidului împreună cu Nora: prima dată la Neptun, pe terasa Casei Scriitorilor, unde doar noi și regretatul Traian T. Coșovei încurajam echipa (jucam împotriva Stelei); acea solidaritate specială, plină de umor, ne-a determinat să repetăm experiența și în București. De data aceasta, în mod corespunzător, pe stadion, nu la TV, și a fost incredibil de emoționant să cântăm împreună toate refrenele, fie ele mai caustice sau mai inocente. Aceasta este Rapidul: aduce cu sine o poveste umană, plină de dragoste și candoare. Aici nu este vorba de trofee, ci de o abordare a vieții, onestă, pe picior de egalitate, fără disperare și dispreț. Am înțeles acest lucru din adolescență, iar, deși am uitat formula chimică a formaldehidei sau capitala unui stat african, această lecție de etică mi-a rămas imprimată în minte.

– Când ai fost ultima dată pe Giulești și cum a fost? Poți să le explici tinerilor farmecul vechiului Giulești?
– Îmi amintesc data exactă, era 15 martie 2024, când am hotărât să „intru în adormire” și să evit stadionul până când vor veni vremuri mai bune, măcar la nivel emoțional. De mult timp, simțeam că ceva nu e în regulă în birourile patronale (nu-mi amintesc dacă domnul Șucu sau soția sa au declarat că doresc să schimbe ADN-ul clubului, afirmație în cel mai bun caz imprudentă), dar incidentul cu Liviu Ungurean și Daniel Niculae, reținuți de poliție pentru posesiune de materiale pirotehnice, a fost ultimul picur. . Fie că sunt idealist, Rapidul este ceea ce este pentru că nu încetează să fie ce a fost dintotdeauna: o echipă cu suflet, nu o afacere, la care faci parte dacă simți, nu pentru că ai un badge magnetic. Aceasta este magia vechiului Giulești: din tribunele sale nu am lipsit, de când am început studenția până anul trecut, decât de câteva ori.

– Ești un bun cunoscător al literaturii române, al istoriei ei. Împărtășește cu noi câteva lucruri mai puțin cunoscute despre pasiunile sportive ale marilor noștri scriitori. Ce sporturi le plăceau, unde mergeau la meciuri?
– Regret că nu am găsit informații despre Caragiale ca amator de sport. În rest, lista este lungă și ar putea începe cu Eminescu, care se juca cu mingea în adolescență, sau cu N. Nicoleanu, prețuit de Maiorescu, care a creat prima instituție sportivă de la noi: o sală de forță în Pasajul Român, unde se antrena. Arghezi avea și el gantere disponibile – vizitându-i casa de la Mărțișor, le veți găsi pe un colț de balcon. Călinescu și Camil sunt cunoscuți pentru rubrica lor sportivă, iar acesta din urmă a fondat chiar o publicație numită Football. Mai surprinzător poate fi să aflăm că Ștefana Velisar-Teodoreanu, soția autorului Medelenilor, juca fotbal în copilărie, preferând postul de portar. De asemenea, poetul Radu Stanca era un observator frecvent al meciurilor Universității Cluj. Altele cunoscute ar fi Tudor George, fost rugbist la „Locomotiva”, și Ion D. Sîrbu, care a jucat juniorat la Jiul Petroșani. Dintre scriitorii din anii '80, Cristian Teodorescu și Eugen Suciu îmi vin primii în minte – la Medgidia, respectiv la UTA Arad.

– Crezi că Rapidul va câștiga titlul anul acesta? Riscă un pronostic și vedem la vară dacă ai avut dreptate.
– Îmi asum riscul, dar nu aș vrea s-o fac. Îmi place stilul de joc al Rapidului sub conducerea lui Gâlcă și apreciez aerul de spadasin al lui Alex Dobre, dar m-ar supăra să câștigăm chiar anul în care o persoană devotată, precum Săpunaru, a fost concediat din club într-un mod nedrept.

– Dintre jucătorii mari ai echipei de la sfârșitul anilor '90, cine a fost preferatul tău? Sabău sau Lupu?
– Lupu, fără îndoială. Sabău încuraja respect și siguranță, dar noi avem o afinitate pentru eroii negativi, știm asta din literatură. Craii de Curtea-Veche ar fi plictisitori fără Gore Pirgu, să fim sinceri. Lupu avea acel ceva de personaj de roman – făcea tot felul de năzbâtii, dar nu te dezamăgea niciodată.

Imagine de colecție din perioada Rapid cu Dănuț Lupu și Mircea Lucescu

– Ne calificăm la Campionatul Mondial din 2026? Poate Mircea Lucescu să fie un mare antrenor și la 80 de ani?
– Cred în capacitatea oamenilor, așa că, dacă el spune că poate, atunci știu că poate.

– Ce sportivi români și internaționali ai admirat în timp? De ce?
– Toți cei problematici: de la Maradona la Zlatan Ibrahimovic și Mutu, care au purtat cu demnitate defectele și eșecurile, fără a încerca să se prezinte ca sfinți. Roberto Baggio este admirat pentru eleganță și, mai ales, pentru penalty-ul ratat în finala mondialului din '94.

– Cum putem aduce mai aproape sportul și literatura? Mulți scriitori și critici literari (de la Fănuș Neagu la Eugen Barbu) scriau cronică sportivă. Poate această tradiție să fie revitalizată?
– Există mulți scriitori contemporani care discută cu pasiune despre acest fenomen și ar putea deveni și rubricanzi într-o publicație sportivă.

Recent, prietenul meu Dan Popescu, cu rădăcini adânci în filozofie, a prezentat o analiză captivantă asupra motivelor pentru care fotbalul rămâne un sport fără rival. De la argumente sociologice la observații biomecanice, totul era acolo, în pledoaria sa. Am rămas impresionat și i-am spus: „Te rog, scrie lucrurile acestea!”. Îi repet acum, în mod public.

– La miuțele din cartier pe ce posturi jucai? Și de ce nu ai ales o carieră de jucător, ce ți-a lipsit?
– Am preferat să mă concentrez pe școală și m-am lăsat atras de literatură. Altfel, aș fi fost un mijlocaș ofensiv, cu un dribling bun, viteză și o plăcere inexplicabilă de a oferi pasa decisivă. Sunt mândru că, asistând la jocul meu într-un colocviu, Mihai Vieru m-a inclus într-un poem al său. Poate că nu am devenit fotbalist, dar am împlinit rolul meu de muză…

– Și, ca o întrebare finală: Joci șah?
– Nu prea, sincer, dar nu mă deranjează să las impresia că aș fi maestru.