– Duminica, 16 noiembrie 2025, 10:06 / Actualizat duminica, 16 noiembrie 2025 10:06
Este dezamăgitor că Mircea Lucescu continuă să acuze arbitrajele de 50 de ani, chiar și după meciuri cu Barcelona, iar jucătorii au început să adopte aceeași mentalitate pentru a-și masca incompetența.
Nu există nimic mai absurd decât România care pierde cu 3-1, într-un meci în care Bosnia a făcut exact ce era necesar pentru a obține punctele, iar noi revenim cu retorica bine învățată de la Mircea Lucescu.
Ce retorică? Cea care susține că „am fost superioară”, că „am controlat meciul”, că „nu meritam să pierdem”, că un arbitru englez, Michael Oliver, a venit special să ne saboteze, interpretând jocul într-un mod total diferit, în timp ce noi, nefericiții fotbaliști ai balcanilor, ne plângem de „nedreptăți”, de jucători eliminați „pe nedrept”, cu faze abordate „diferit” și un soare cosmic mereu aliat împotriva noastră.
Jucăm o repriză, apoi uităm fotbalul
Dramatic este că aceste justificări vin de la Mircea, nu de la un selecționer tânăr care se simte copleșit. Ele provin de la cineva care a experimentat multe meciuri și știe că, atunci când pierzi cu 3-1, fiind copleșit fizic și psihic după pauză, nu poți explica monumental că ai fost superior, când adversarul îți înscrie trei goluri din determinare.
Aceasta este retorica anilor ’90, poate chiar a anilor ’80, când meciurile nu erau transmise la televizor, retorica celor neajutorați, pe care România o adoptă de fiecare dată și o transmite din generație în generație. De ce nu discutăm onest despre cum ne-am comportat în a doua repriză? Nu vă aduceți aminte de meciul cu Cipru?
Cobra Kai sau Karate Drăguș
Se observă ușor. În felul în care Drăguș, talentat și muncitor, dar cu o doză de inconștiență, intră într-o fază de joc de parcă ar fi pe tatami, nu pe terenul de fotbal, fără niciun control, transformând o situație simplă într-un cartonaș roșu pe care doar o neglijență intenționată a staff-ului ar putea-o nega.
Se observă și în comportamentul lui Ianis, care, deși nu a avut nicio realizare în repriza a doua, iese cu solemnitate pentru a-i explica arbitrului că, „la acest nivel, fazele trebuie tratate uniform”, ca și cum problema României ar fi fost lipsa de imparțialitate a fluierului, nu prăbușirea psihică după pauză. Ianis este inteligent și ar putea deveni magistrat, mai ales în România. Sau a uitat cum am primit un penalty la Euro, cu Slovacia?
A continuat și Mihăilă…
Mihăilă repetă aceleași platitudini, că „meciul s-a rupt”, „nu ne-a ajutat soarta”, „știau ce este în joc”, tot cu o atitudine de om care consideră că România este un personaj tragic al unui roman rusesc, nu o echipă de fotbal care a încetat să conteze în repriza a doua, exact când Bosnia a crescut intensitatea și a arătat că fotbalul implică și putere fizică, nu doar posesie și tactici elaborate. E păcat de Mihăilă, de viteza și determinarea lui din prima repriză.
Ironia este că bosniacii, care au marcat trei goluri, nu au avut nevoie de VAR sau arbitru, ci au reușit să joace fotbal fără scuze.
Nea Mircea, nu e prea mult?
De aceea, când Mircea declară cu o siguranță care i-a fost altădată atu că „în ambele meciuri am fost superiori”, că „nu meritam să pierdem”, că „Bosnia nu a avut niciun șut”, că doar două centrări și un șut au decis meciul, te întrebi, fără a fi rău-intenționat, dar cu claritate: unde se rupe filmul?
În ce lume trăim, încât un 3-1 merită reinterpretat ca o victorie morală? De ce transformăm fiecare campanie într-o epopee a nedreptății și fiecare eșec într-un dramatism în care vinovații sunt mereu în afara terenului?
Asta este moștenirea: nu fotbalul, ci scuza. Nu analiza, ci complotul. Nu responsabilitatea, ci aceste lamentări ieftine. Iar cu această mentalitate ne pregătim pentru baraj. Cu aceeași retorică. Aceeași poveste. Vocea tremurată care spune „nu meritam”. Dar adevărul, oricât de dureros ar fi, este că nu Bosnia ne-a învins. Noi ne-am învins singuri, din nou, în fiecare declarație care ne exclude pe noi din ecuație. Din mentalitatea noastră limitată și din așteptările de la arbitraje!
