– Publicat miercuri, 10 septembrie 2025, 13:08 / Actualizat miercuri, 10 septembrie 2025, 16:48
Miercuri seară, meciul Cipru-România mi-a oferit doar o privire de ansamblu, iar frânturi din acțiuni. Îmi aruncam sporadic câte un ochi la partida respectivă.
În același timp, urmăream meciul Ungaria – Portugalia din Budapesta, un prilej pentru mine și pentru cei (puțini) care au ales să rămână la acest meci să realizăm că, deși am depășit Ungaria pe plan economic, la fotbal sunt cu mult înaintea noastră.
Faptul că au doi jucători titulari în campionatul Premier League este un argument concludent pentru orice dezbatere pe această temă. Din păcate, ei sunt avansati și la nivelul atitudinii și mentalității.
Un moment pe care l-am prins, aproape de finalul meciului, a fost ratarea lui Man. Nu avem de unde să știm ce s-ar fi întâmplat dacă marca, poate că Cipru ne înfrunta cu 4-3, având în vedere cum s-au prezentat ulterior.
Mi-a venit în minte o ratare similară din sezonul precedent, când juca la Parma, într-un meci cu Lazio pe ”Olimpico”. Finalul a fost 2-2, după ce Parma avea un avantaj de 2-0. Man putea marca acolo și, dacă-mi amintesc bine, a avut nu doar o singură oportunitate, ci mai multe.
Acel egal putea să-i afecteze grav cariera lui Chivu, punând în pericol și actuala sa poziție la Inter. I-am spus atunci lui Man că, dacă nu marchezi în astfel de situații, nu trebuie să te mire că ești rezervă, chiar dacă antrenorul este compatriotul tău.
Nu vreau să pun toată responsabilitatea pentru egal pe umerii lui Man, dar fotbalul este adesea analizat în funcție de momente cheie, nu doar în general. Spre exemplu, fanii Barcelonei îl consideră pe Dembele responsabil pentru eliminarea de pe ”Anfield” din 2019, pe ideea că, dacă ar fi marcat în turul de pe ”Camp Nou”, poate nu ajungeam la acel dezastru.
Cipru – România
Ceea ce pățim cu Man este un fel de sindrom, care pare să afecteze mulți jucători de-ai noștri. Sindromul Man sau sindromul sacilor din căruță, cum vi se pare mai potrivit.
Când Man a plecat în Italia, am fost cu toții foarte optimiști. Băiatul arăta destule calități în fotbalul nostru, pe care de multe ori îl analizăm cu o naivitate copilărească, ignorând realitățile. Am considerat această mutare o oportunitate de dezvoltare, atât pentru el, cât și pentru imaginea fotbalului din România. Îmi amintesc perfect debutul său la Napoli, când am comentat meciul respectiv.
A primit o minge și a încercat să o preia cum se obișnuiește pe la noi, iar Bakayoko i-a dat un brânci din spate, de m-am temut că-i va frângere coloana. Antrenorul de la acea vreme, Roberto D' Aversa, a exprimat o opinie destul de malițioasă la final, spunând că ”eu am cerut jucători pregătiți”, dar am trecut repede peste cuvintele sale.
Ulterior, parcursul lui Man la Parma a fost, ironie, mai promițător în Serie B decât în Serie A, și din nou am crezut că această experiență într-un campionat solicitant este benefică pentru maturizarea sa. Detalii mai lungi nu mai are rost, căci știm cum s-au derulat lucrurile apoi.
Dar, când Man a plecat în Italia, a adus cu el și o obicei de la FCSB. Zilnic. Cu laude constante, fără critici, pentru a nu-i afecta ego-ul.
Jurnaliștii, comentatorii și alții care îndrăzneau să-l critice erau percepuți ca niște frustrati care nu înțeleg acest sport, invidioși pe tinerețea și succesul său.
Nu mă regăsesc printre aceștia, deși am și eu frustrările mele, dar nu l-am criticat pe Man pentru că, pe atunci, nu era subiectul meu. Și nu, nu era patronul-antrenor cel care făcea asta.
Așadar, Dennis a plecat de aici cu o teribilă rezistență la orice formă de critică legată de sindromul menționat. Al sacilor din căruță. Sau al fotbalului pe vârfuri, precum balerinii, într-un moment în care chiar și cei mai talentați au nevoie să muncească din greu.
La 27 de ani, mai este loc pentru o altă abordare? Eu cred că da, iar Olanda ar putea fi locul ideal pentru asta. PSV este, ca importanță, peste Parma, chiar dacă Eredivisie este sub Serie A. Este un mediu liber, unde ai oportunitatea de a evolua, dacă ești dispus să o faci și nu te consideri centrul universului.
Chiar și simplul fapt că împarte vestiarul cu Perisic, a cărui seriozitate este bine cunoscută, este un plus. Și poate că în viitoarele meciuri din Liga Națiunilor, având în vedere grupa de calificare, Dennis va deveni ”The Man” și nu un pericol pentru moralul suporterilor.
Despre Mircea Lucescu și rezultatele sale recente
Reiterez ce am menționat anterior, nu aș dori să se creadă că Man este responsabil pentru starea actuală a echipei naționale. Acum ajung, cu părere de rău, la Mircea Lucescu. L-am întrebat odată ce l-a determinat să-și asume acest risc.
România nu poate fi condusă sub modelul în care Mircea Lucescu și-a construit cariera internațională.
Aici este nevoie de o viziune nebunească, amestecată cu psihologie, eventual și puțină energie. Nu înțeleg ce a sperat Mircea Lucescu să găsească aici, dar știu că fotbalul ofensiv, cu filozofii și strategii moderne, nu se potrivește cu noi.
Aici este nevoie de cineva capabil să creeze o atmosferă care să ascundă deficiențele de valoare. Așa a fost Edi Iordănescu și sincer nu știu dacă Gică Hagi poate îndeplini aceeași sarcină.
Închei cu o idee pe care am folosit-o frecvent în scrierile mele, luată dintr-un interviu oferit de Mircea Lucescu la mijlocul anilor '80. „Ești la fel de bun ca ultimul tău rezultat”.
Și atât.
